P.S.

Deşertăciune este totul.

Nu mă mai mişcă lacrima.

Zâmbetul nu-mi atinge inima.

Nu mai vreau să rămân,

Deşi te-aş putea ferici.

E prea târziu să mai fac ceva.

Nu mă mai ajută gândurile tale.

Mă strânge-n piept credinţa ta în mine

Şi plâng cuvintele frumoase, nedestăinuite.

Te-am trădat mereu prin tăcere,

Acum prin plecare.

Cea mai curată dorinţă, frumoasă, naivă,

A fost să te cuprind,

Dar m-am temut de puritatea ei.

Ţi-aş şopti numele,

Dar mă subapreciez:

Cred că sunt mai slab decât suferinţa.

Şi totuşi, plecarea mi-o îngână

Amintirea despre tine.

Te văd o stea căzătoare

În viaţa mea.

Îmi plăcea să te ascult

Când citeai poezii,

Când tăceai.

Azi uit să mai scriu poezie.

Azi tu rămâi ultima mea poezie.

Durerea mă mistuie,

Fluturii roiesc peste mine,

Cuvinte sincere, privirea ta,

Lacrimi, înţelegere şi iar lacrimi.

Ţi-a fost milă şi n-ai ştiut de ce.

Te-ai regăsit? Te-am regăsit?

Sau că ai un suflet prea bun?

Ne-am ascuns unul de celălalt

Şi ne căutam simultan,

Dar nu am ieşit din ascunzătoare niciunul.

Jocul s-a încheiat.

De ce ne-am jucat

Copleşiţi de formalităţi?

Chiar şi acest ritual ne înstrăinează,

Aşteptat ca o taină prea târzie.

7 gânduri despre „P.S.

  1. POST-MORTEM

    Mi-ai furat respiraţia

    Şi lumina din ochi,

    Şi m-ai abandonat distrusă.

    Mi-ai cules lacrimile

    Şi mi-ai sorbit zâmbetul de pe buze,

    Apoi m-ai înşelat cu depărtarea,

    Iar eu am rămas

    Amăgită şi chinuită,

    Roabă –

    Dependentă de atingerile tale

    Ca un drogat de doză.

    Mi-e indiferent viitorul.

    Mă gândesc la zilele trecute,

    La cuvintele spuse şi nespuse,

    La acţiuni şi inacţiuni,

    La şanse folosite şi ratate,

    La jurăminte rostite şi nerostite.

    Retrăiesc în suflet sentimente

    Cândva puţin importante,

    Acum de importanţă majoră

    Pentru inima ce percepe durerea la pătrat.

    Revăd ochii tăi pătrunzători

    Care se îndepărtează cu fiece clipire

    Şi genele ce alungă chipul meu

    De pe retina ta împânzită.

    Resimt dulceaţa buzelor tale

    Pe care o savuram

    Picătură cu picătură

    Şi care s-a transformat nemilos

    În amarul neexistenţei.

    Trecutul îmi apasă umerii,

    Ca o piatră de moară.

    Îngenunchez în faţa destinului,

    Dar n-am altă ieşire.

    Eu m-am rătăcit în amintiri,

    Iar tu m-ai înmormântat în ele.

    http://avevictrix.wordpress.com/

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s