Deşertăciune este totul.
Nu mă mai mişcă lacrima.
Zâmbetul nu-mi atinge inima.
Nu mai vreau să rămân,
Deşi te-aş putea ferici.
E prea târziu să mai fac ceva.
Nu mă mai ajută gândurile tale.
Mă strânge-n piept credinţa ta în mine
Şi plâng cuvintele frumoase, nedestăinuite.
Te-am trădat mereu prin tăcere,
Acum prin plecare.
Cea mai curată dorinţă, frumoasă, naivă,
A fost să te cuprind,
Dar m-am temut de puritatea ei.
Ţi-aş şopti numele,
Dar mă subapreciez:
Cred că sunt mai slab decât suferinţa.
Şi totuşi, plecarea mi-o îngână
Amintirea despre tine.
Te văd o stea căzătoare
În viaţa mea.
Îmi plăcea să te ascult
Când citeai poezii,
Când tăceai.
Azi uit să mai scriu poezie.
Azi tu rămâi ultima mea poezie.
Durerea mă mistuie,
Fluturii roiesc peste mine,
Cuvinte sincere, privirea ta,
Lacrimi, înţelegere şi iar lacrimi.
Ţi-a fost milă şi n-ai ştiut de ce.
Te-ai regăsit? Te-am regăsit?
Sau că ai un suflet prea bun?
Ne-am ascuns unul de celălalt
Şi ne căutam simultan,
Dar nu am ieşit din ascunzătoare niciunul.
Jocul s-a încheiat.
De ce ne-am jucat
Copleşiţi de formalităţi?
Chiar şi acest ritual ne înstrăinează,
Aşteptat ca o taină prea târzie.
ABSURD 
O poezie excepţională! De fiecare dată când o citesc îmi dau lacrimile. Cu toate astea, mă încântă şi mă atrage.
ApreciazăApreciază
E tare poezia! Multa bafta in continuare! Sper mult ca nu e si ultima cu asa tenta fina si armonioasa… 😉
ApreciazăApreciază
Felicitari pentru poezie! Succes in continuare!
ApreciazăApreciază
Mulţumesc, M’ella! Cu aleasă consideraţie.
ApreciazăApreciază
POST-MORTEM
Mi-ai furat respiraţia
Şi lumina din ochi,
Şi m-ai abandonat distrusă.
Mi-ai cules lacrimile
Şi mi-ai sorbit zâmbetul de pe buze,
Apoi m-ai înşelat cu depărtarea,
Iar eu am rămas
Amăgită şi chinuită,
Roabă –
Dependentă de atingerile tale
Ca un drogat de doză.
Mi-e indiferent viitorul.
Mă gândesc la zilele trecute,
La cuvintele spuse şi nespuse,
La acţiuni şi inacţiuni,
La şanse folosite şi ratate,
La jurăminte rostite şi nerostite.
Retrăiesc în suflet sentimente
Cândva puţin importante,
Acum de importanţă majoră
Pentru inima ce percepe durerea la pătrat.
Revăd ochii tăi pătrunzători
Care se îndepărtează cu fiece clipire
Şi genele ce alungă chipul meu
De pe retina ta împânzită.
Resimt dulceaţa buzelor tale
Pe care o savuram
Picătură cu picătură
Şi care s-a transformat nemilos
În amarul neexistenţei.
Trecutul îmi apasă umerii,
Ca o piatră de moară.
Îngenunchez în faţa destinului,
Dar n-am altă ieşire.
Eu m-am rătăcit în amintiri,
Iar tu m-ai înmormântat în ele.
http://avevictrix.wordpress.com/
ApreciazăApreciază
versul „Azi tu rămâi ultima mea poezie” m-a lasat fara cuvinte, doar emotii
ApreciazăApreciază