Zbucium mort

E prea larg cerul,

Ca să stau în mine.

Mă respinge pământul

Cu valuri de amețire;

Țâșnește energia din trup,

Mă strecor printre bulgări

Calzi și uscați,

Izbit de bătăile inimii. Citește în continuare „Zbucium mort”

Saturație

Mă doare inima, cu fiece bătaie, mai mult,

Mintea e cea mai gravă boală pe care o am.

Mă amețește existența, îmi dă oxigenul pe gât,

Îmi pierd cunoștința și visez că nu dorm.

Am memoria ștearsă, mi-a rămas doar durerea,

Coșmarul mă face să cred în alte lumi absurde.

Aș vrea să-mi nasc părinții sau să-i înviez,

Ca să aflu părerea lor despre existențialism,

Dar, deocamdată, aștept, deoarece suntem morți.

P.S.

Deşertăciune este totul.

Nu mă mai mişcă lacrima.

Zâmbetul nu-mi atinge inima.

Nu mai vreau să rămân,

Deşi te-aş putea ferici.

E prea târziu să mai fac ceva.

Nu mă mai ajută gândurile tale.

Mă strânge-n piept credinţa ta în mine

Şi plâng cuvintele frumoase, nedestăinuite. Citește în continuare „P.S.”

Gând de iarnă

Inima de sticlă pieptul îmi frământă.

Am omorât ceva fiindcă nu există.

Rup din mine plămânii, căci strigătul murise.

Nu suport nimicul cu goluri mișcătoare.

Amurgul mă-nvelește cu mult pustiu de gheață

Și verbul egoistic e roditor de greață.

Inadmisibil ce cunosc, detest ce nu voi ști, Citește în continuare „Gând de iarnă”

Retorică absurdă

Sufletul plânge,

Soarele-i sânge,

De ce exist?

Nu vreau lumină,

Umbra-i de vină,

De ce sunt trist?

Clocotul doare,

Inima moare,

De ce exist?

Zbuciumul arde,

Gândul e moarte, Citește în continuare „Retorică absurdă”

Iată… şi atât (e ceea ce n-am cerut)

Spune-mi, iarbă, eu ce caut

Cu piciorul peste tine;

De ce soarele  e roşu

Cum e sângele în mine?

Spune, verde, de ce-i neagră

Inima, precum pământul,

De ce strig, când veau tăcere

Şi exist, când moarte-i gândul?

Spune-mi, iarbă, eu ce caut

Şi ce cauţi, tu, sub mine?

De ce facem umbră umbrei

Şi cădem uscaţi, străinii?

Spune-mi, iarbă, de ce coasa

Ne alintă ca o mamă

Şi de ce semănătorul

Ne aruncă fără seamă?

De ce inima îmi bate

Şi sămânţa încolţeşte,

De ce firul care moare

Se închină, mulţumeşte?

Spune, iarbă, eu ce caut,

De ce nu-s scutit de viaţă

Şi de ce mă legăn, oare,

Mistuindu-mă în ceaţă?