Se(i)cre(i)t(u)

Mormântul mamei

E lângă al tatălui.

E o moviliță de nisip.

E cel mai tăcut mormânt.

Îl privesc și nu îmi vine

Niciun gând în minte.

Mi-o forțez și-mi amintesc

De copilărie,

Dar nu mi se face mai bine. Citește în continuare „Se(i)cre(i)t(u)”

P.S.

Deşertăciune este totul.

Nu mă mai mişcă lacrima.

Zâmbetul nu-mi atinge inima.

Nu mai vreau să rămân,

Deşi te-aş putea ferici.

E prea târziu să mai fac ceva.

Nu mă mai ajută gândurile tale.

Mă strânge-n piept credinţa ta în mine

Şi plâng cuvintele frumoase, nedestăinuite. Citește în continuare „P.S.”

Condamnat la existenţă

M-am născut în ABSURD. Să vă explic de ce.

Când încă nu eram, tata prefera să meargă la vânătoare. Obişnuia să străbată pădurile întunecate cu peşteri şi izvoare, unde se ascund vulpile şi căprioarele. Tot într-un desiş cu umbră şi luminiş a cunoscut-o pe mama. O rănise din întâmplare. Primul i-a acordat ajutorul necesar. Mama suferea de inimă.

Se lăsa molcom seara. Începuse să plouă. Tata găsi o peşteră cu viţă de vie la intrare, ca să se adăpostească. Întâiul ţâşnise câinele lui fidel – un câine de vânătoare. Nu ştiu cât au stat acolo. Din cauza umezelii şi frigului s-au lipit unul de celălalt. Strugurii aduceau un miros ameţitor. Ploaia făcea să cânte frunzele în mii de glasuri armonioase, creând o eufonie feerică. Citește în continuare „Condamnat la existenţă”

Existenţă artificială

Dacă-mi uşurezi destinul,

Poţi să-mi spui ceva de rosturi,

Zi-mi orice de existenţă

Şi-mi aprinzi pe dată chinul.

Dacă ai cuvinte multe

Însă nu atâtea zile,

Spune pietrelor s-asculte

Aberaţiile umile.

Optimismul iluzoric,

Cu izvor din disperare,

Să-l sădeşti fantasmagoric

În pământul fără soare.

Predestinare absolută

Ce e mai nedemn de iertarea lui Dumnezeu, decât omul, păcatul întruchipat, care naşte păcat? Fiinţa sau vietatea care caută profit în orice: din rău face mai puţin rău şi mai mult rău, din păcat face păcat mai mic şi păcat mai mare. Specia egoistă, care şi atunci când se roagă, utilizează mai multe pronume personale la persoana întâi, decît la persoana a doua. Individul ce-L clasează pe Dumnezeu în inferioritate ori, în cel mai bun caz, în planul doi, în planul secundar. Insul care caută rost în trup şi efemeritate. Exemplarul care spune ce face şi ce crede Dumnezeu despre el. Tipul ce nu s-a regăsit, dar deja fuge de sine. Omul. Toată murdăria. Locul unde îşi colectează satan averea. Tot ce e uman, presupune păcat, imperfecţiune, rău, efemeritate, egoism, trădare, fariseism. Ultimul ce merită atenţie, iertare ori mântuire. Viermele ce-şi atribuie merite pe nedrept. Cadavrul ce consideră că-şi poate răscumpăra mila Domnului prin fapte, conduită, atitudine. Leşul care crede că, fiind rău, poate face bine. Hoitul care susţine că, fiind păcătos şi imperfect, poate iubi şi crede. Stârvul care-şi numeşte instinctul raţiune. Mortăciunea oarbă, ce-L vede pe Dumnezeu-Iubire, nu şi pe Dumnezeu-Dreptate. Omul: egoism în subconştient, profitorism în inconştient, făţărnicie în fapte, ură în conştient, linguşire în cuvinte.

Ce e mai nedemn de iertarea lui Dumnezeu, decât omul? Virusul care zice că s-ar plictisi în Rai. Disperatul care spune că nu vrea numai bine, că nu ar vedea contrastul şi intensitatea acestuia. Deznădăjduitul în căutare de evoluţie şi ascensiune imperfectă, ce neglijează existenţa perfecţiunii absolute. Mărginitul ce se limitează la existenţa absurdă, se conformează, se complace, se obişnuieşte şi păcătuieşte încontinuu. Neînsemnatul care cerşeşte ce nu merită. Neajutoratul ce pretinde la ceea, de ce s-a dezis şi ce a neglijat.

Ce e mai nedemn de iertarea lui Dumnezeu, decât omul?