Căci neființă nu era:
Ai fost copil,
Iar înainte,
Liant de sânge și sudoare
Al străbunicilor din veac.
Iar viitorul tău va fi
Strop de iubire succedată,
Perpetuată cu silință,
Credință și hristoitie.
Căci neființă nu era:
Ai fost copil,
Iar înainte
Ai fost creat din veșnicie.
Când lutul peste care calc
E rece și e plin de iarbă verde,
Mă uit pe cerul preanemărginit
Și-ascult gugușii argintați de soare.
Pământul mic ce-aleargă după stele
Mereu grăbit, se mai oprește-o clipă,
Și pot să stau oleacă să respir,
Multamețit și ostenit de goană.
Cântatul păsărilor, cadențat
Și vântul șoptitor și rece
Încetinesc rotirea globului de lut
Și rătăcirea mea de mine însumi.
Revin treptat la cel care am fost
Și cel ce sunt când mă opresc din fugă:
Copil năuc, frapat de existență,
Sub melancolica povară a gândirii.
Ajutorat de chipul celor dragi,
Pășesc desculț pe țarina fierbinte.
Strâng mușețel și caut flori de tei,
Mă furișez în scârte de hlujani.
Șed sub butuci și caut struguri copți,
Rup izmă și mărar, și pătrunjel,
Adun și ștevie, măcriș și leuștean
Și suflu păpădii încoronate.
Șterg roua de pe flori multicolore
Și-aștept să fiarbă ceaiul de pănușă,
Presar petale mici de trandafir
Și-adaug fructe roșii de măceș.
Stau cățărat în pomi cu multe roade
Și-admir cum rândunicile-și fac cuib.
Adorm ascuns în podul casei mele
Și-ascult cum câinii latră pe-nserat.
În zare e Isaccea luminată
Cu Dunărea șirag scânteietor,
În visul meu sunt licurici și greieri
Și broaștele din iazuri cântă-n cor.
Aud cum dis-de-dimineață
Bârsanele-s mânate la pășune,
Cum câini vioi aleargă după turmă
În ritm de zurgălăi zburdalnici.
Cocoșii către zori înalță glasul,
Căruțele pornesc scârțâitor,
În praf se scaldă vrăbii zgribulite
Și roua strălucește în pânza de paing…
Dar visul meu trăit odinioară
Se mistuie precum a apărut,
Ajișderi unui vis trecutul piere
Și orice vis se convertește-n lut.
Avut-am pielea degerată
În iernile cu ger și viscol,
M-am opărit cu foc și apă,
M-am ars, pârlit, intoxicat.
Am leșinat lovit de viață,
M-am prăbușit, bătut de oameni.
Văzut-am moartea drept în față
Și am atins-o multe ori.
Am amețit de slăbiciune
Și foamea m-a răpus ades.
Durerea mi-a scurtat vigoarea
Și sângele mi-a gâlgâit
Privirea împăienjenită…
Urechile mi-au țiuit,
Am tremurat de frig și frică
Și-am tresărit când adormeam.
Mi-am strâns părinții cu iubire,
Am râs cu ei și am visat,
Am plâns când au intrat în groapă,
Și m-am simțit abandonat.
Am suspinat printre coșmaruri
Și am visat din când în când.
Am căutat cu disperare
Și m-am opus cu resemnare
La tot ce mi se deschidea.
Am acceptat umil destinul,
M-am răzvrătit și am luptat
Deschis am fost și vulnerabil,
Și nedreptate-am îndurat.
Dar prin trădări și prin abuzuri
Sorocul mi-am încredințat.
Am baldisit în suferință
Și am iubit înălțător,
Am cugetat la sinucideri,
Am respirat prea ahtiat.
Am cunoscut plăceri și chinuri,
Am inspirat și expirat.
În paroxistice senzații
Adesea trupul mi-am purtat
Și mintea m-a zvârlit pe creste
Și în prăpastii anxioase.
Am admirat luciri și umbre,
Am stat în lux și în noroi,
Am savurat mâncăruri scumpe
Și din gunoaie am mâncat.
Am auzit cuvinte blânde
Și-njurături, dar și blesteme,
Am fost cu oameni buni ca sfinții,
Am cunoscut și sodomiți,
Bețivi ce violau cu ură,
Drogați ce viața-și consumau.
Văzut-am morți în cimitire
Și nou-născuți la sânul mamei…
Din tot ce am văzut pe lume,
Din toate câte-am cunoscut,
Din tot ce am trăit odată
Și ce trăiesc până-n prezent
Credința-n Dumnezeu rămâne
Minunea cea mai grăitoare.
Cea mai profundă bucurie
Momentul cel mai nălțător,
Lumina care nu se stinge,
Și adevăr nemuritor.
Durerea vine și se duce,
Plăcerea este efemeră,
Însă credința mă pătrunde
Și viață veșnică-mi oferă.
Trăit-am stări paradoxale,
O viață scurtă am avut,
În gânduri nobile și drepte,
În răutăți nelimitate
Și în mizerii inumane.
Dar peste toate e credința,
E sentimentul ce mă-nvie,
Și mă redă pe mine mie…
Este esență și-armonie
Credința în Iisus Hristos.
În viață am și fericire,
Extaz și chin, dor și dilemă…
Credința-n Dumnezeu rămâne
Experiența mea supremă.
Nu am găsit un sens în viață
Și caut dragostea maternă…
Credința în Iisus e pacea
Și regăsirea mea eternă.
Când se va întoarce norul
Aducând din cer lumina,
Câți bărbați vor sta pe munte
Să privească pogorârea?
Când veni-va către lume
Fix precum Se înălțase,
Câți vor merge să-L aștepte
Ca să-I vadă arătarea?
Vor fi toți leproșii, oare?
Slăbănogi, muți, orbi și gârbovi?
Sau doar saduchei fățarnici
Și mișeii gadareni?
Cartal e viu, evoluează
Și totu-n el e plin de viață.
Săteni vioi îl animează,
Trudind intens de dimineață.
Cartal respiră, se dezvoltă,
Iar țelul său e nemurirea,
Urmașii săi îi sunt recolta,
Perpetuarea lor – menirea.
Cartal trăiește și persistă,
Strămoșii îl alimentează,
Căci datorită lor există
Și descendenții lor viază.
Cartal e verde și vivace,
Salvat fiind prin conservare,
Iar energia sa îl face
Să poată crede în salvare.
Cartal e apă curgătoare
Și Dunărea-l însuflețește,
Căci matca sa premergătoare
Două tărâmuri înfrățește.
Sus am inima, sus.
S-o cos
Aevea
Ici.
Supus,
Soros.
Văzând stricăciunea oamenilor de aici, lui C. îi păru rău că revenise în orașul tinereții sale și voia acum să evadeze din nedreptatea care domina aici și care-l sufoca. Totul în jur i se părea străin și rece. Citea pe fețele oamenilor răutate și vedea că pașii lor sunt îndreptați la rău. Stătea în fața universității în care studiase șase ani de zile și privea în gol. Putea să coboare spre V.M., însă era copleșit și urcă în primul troleibuz oprit în stație. În troleibuzul zece mirosea a salcâm și smoală. Aruncă o privire și o întrebă pe o doamnă dacă e liber lângă Dumneaei. Realizând că aceasta este o colegă de facultate, A. se entuziasmă pe moment. Află că dânsa plecase în State imediat după studii și-și găsi ceva de lucru acolo. Se schimbase mult de când nu s-au mai văzut. Părea mult lipsită de feminitate, vulgară, avea părul vopsit roz, pe nas îi era agățat un inel și avea tatuaje pe întreg corpu-i slăbănog. Doar ochii mai aminteau de acea copilă inocentă și decentă de odinioară. Însă-i dispăruse sclipirea pură și plină de viață din privire. Acum îl priveau doi ochi osteniți și goi. A. îl întrebă pe C. dacă vrea să se simtă bine cu ea, în schimbul a câtorva bani. C. tresări, căzând în deziluzie și o refuză categoric, aproape speriat. Văzu pe geam Biserica S. V. de pe strada V. A. și-și făcu semnul crucii. Intrase aici de câteva ori și cu A., când erau studenți. Oare își mai amintește? A. îi spuse că viața altfel e plictisitoare și nu are sens, că plăcerea e mai bună decât suferința. „Bine”, zise C., și gândi că plăcerea nu înseamnă neapărat alegerea binelui, iar lipsa plăcerii nu este neapărat alegerea răului. Că toată viața alergi după plăceri și nu te saturi, și nu ești mulțumit. Însă dacă afli adevărul, îți asiguri liniștea pentru totdeauna. „Cum dorești”, îi spuse ea și îi lăsă o carte de vizită. C. abia acum observă un șarpe tatuat, încolăcit în jurul gâtului ei, siglă prezentă și pe cartea de vizită. Trebui să coboare. Își aminti că vizavi de Piața P. H. era cândva o grădină frumoasă și un izvor. Îi era sete. Lângă stația de troleibuz găsi un parc și un complex memorial roșu. Oamenii se înghesuiau pe alei și pe bănci, cochetau și se fotografiau. C. se strecură fulgerător în spatele câtorva brazi încărcați de corbi, aproape mecanic, iar picioarele îl duceau departe de acei oameni mari și puternici, ahtiați de plăceri și frumuseți trecătoare. Ajunse pe o băncuță. Era liniște, multă verdeață și umbră. Își dădu seama că aici se refugia de multe ori, ca să se odihnească de oameni și să scrie poezii. Poposise în C. C. Găsi o cișmea, bău puțin din apa rece și se gândi că e o mare desfătare să se sature, dar totodată s-ar simți cu mult mai bine dacă ar bea o dată și nu i-ar mai fi sete niciodată. Avu impresia că ar vrea să se sature de plăceri odată pentru toată viața. Poate pentru o eternitate. Ca să nu mai fie nevoit să caute, să dorească, să depună efort, să se sacrifice sau chiar să cadă victimă plăcerilor. Să fie un om liber. Da, asta voia. Să fie un om liber, independent de plăceri. Să aibă alte căutări, mai profunde, mai importante, mai intense decât senzațiile și plăcerile. Decât patimile. Aici se simțea în armonie. Printre cruci și trupuri adormite în veac. Privea cum un porumbel, alături de porumbița sa, își împletea cuibul din ramuri mici, suprapuse ca niște cruciulițe îmbrățișate, sus de tot, ferit de aglomerare, răutate și vânare. Căsuța lor prindea contur ca o arcă celestă, ca un sălaș al regăsirii și al nădejdii, un loc în care se păstrează și se perpetuează viața și bunătatea. Porumbeii se perindau și se contopeau în truda lor pentru o vatră sigură, încât părea că-s un singur trup. Uniți, curați, loiali, roditori de bine și aproape desăvârșiți. Lui C. îi tresălta inima de pace și mintea-i scânteia de gânduri. Dacă și oamenii și-ar zidi temelia vieții pe dragoste, credincioșie, unitate, curăție și cumpătare, poate că viața de obște ar fi mai frumoasă, mai încărcată de blândețe, bunătate și înțelepciune. Și poate că așa se pietruiește cărarea spre desfătări eterne, acolo unde e plăcut, dar este și bine, acolo unde bei și nu mai însetezi, mănânci și nu mai flămânzești, acolo unde domină dreptatea… Amurgea, și C. se gândi că aceasta ar putea fi ultima lui seară în care rătăcea în orașul tinereții sale, oraș străin, oraș pe care nu-l mai recunoștea.
Ca să mergi la Piatra Cartalului nu-ți trebuie un motiv anume. Găsești un băț prin curte, îl eliberezi pe Leuțu’ din lanț și picioarele singure te-ndeamnă la drum. Cum ieși pe poartă, mergi drept înainte spre marnea satului. Cățelul se va bucura de libertate, ținându-ți de urât și întărâtându-i pe câinii invidioși. Când ajungi la marne, poți să mergi pe la râpi, pe cărări șerpuitoare cu buruieni, mormane de gunoaie, maldăre de crengi, grămezi de bălegar și moloz sau să o iei pe drumul pietruit ce duce pe lângă sistemul hidrotehnic cu cele două rezervoare metalice uriașe, pe lângă livada de aguzi și pe lângă fermă, până ajungi la movila de piatră a fostei cetăți Cartal. Leuțu’ va alerga voios, lătrând la toți șerpii care se încălzesc la soare și mirosind ciolane de cai morți, dar va rămâne loial lângă tine în drumul tău presărat cu pietre, cioburi de oale, ciulini și păpădii. Colina te va întâmpina cu o creastă impunătoare, mărginită de ape și dealuri, ca o veritabilă cetate înconjurată de valuri de pământ. Malurile înălțimii vor părea ciuruite de lăstunii ce-și fac cuiburi, adăpostite ici-colo cu izmă. De aici de sus ți se va așterne o priveliște uimitoare: bălți încărcate cu stuf și papură, sălcii noduroase și pletoase, lanuri de păpușoi și pepeni. Dacă-ți îndrepți privirea înspre nord-vest vei putea să admiri oglinda minunată a lacului Cahul. În sud vor sclipi valurile neostenite ale fluviului tainic care a văzut multe, dar care tace mereu – Dunărea. De departe te vor ademeni enigmaticele și împăduritele culmi ale Măcinului. Aerul proaspăt îți va umple pieptul, vântul îți va aduce șoapte nedeslușite din trecut, sufletul ți se va înălța și vei putea visa în liniște și singurătate, alături de cumintele cățel Leuțu’, cel cu boticul umed. Se spune că legendele sunt închipuiri, dar vei fi aproape sigur că mulți domnitori trecuți prin aceste locuri au avut un cățel pe care-l iubeau foarte mult, asemeni lui Dragoș Vodă. Oare câți strămoși se odihnesc în acest pământ? În afară de britolagi, bastarni, vizigoți, nogai sau slavi, care au rătăcit pe aici ca oricare alt popor nestatornic și necivilizat. Oare câți băștinași au luptat pentru acest colț de pământ? Mulți au rămas să zacă aici, credincioși țarinei, asemeni unui prieten devotat, precum Leuțu’. Oșteni creștini care țineau piept nomazilor și păgânilor venetici care și astăzi își găsesc adăpost pe aceste meleaguri. Pe cei ce s-au pripășit pe aici îi cunoști din depărtare: se poartă cu înălțime față de băștinași, vorbesc o altă limbă, au alte cutume și se închină mai degrabă cârmuitorilor lor decât Domnului. Poate că te va cuprinde o stare de melancolie și paseism, dar vei păși cu mai multă grijă, ca să nu-i tulburi pe cei ce veghează în lutul de aici, vei observa mai multe oseminte decât pietre și cioburi de oale, mai mult sânge decât iarbă, iar gălăgia nagâților te va face să te gândești la năvălitorii de odinioară, care speriau toate viețuitoarele cu râvna lor pentru pământ străin. Oare ce se află-n zare, ce lume-și duce traiul dincolo de apele Dunării? Îți sunt prieteni sau dușmani? Ce grai vorbesc și ce îndeletnicire au? Ei știu de Piatra Cartalului? Sau poate au un Cartalu al lor, vreo comună, vreun vârf de munte? Înalță-ți fruntea cu bărbăție, pune bățul în țărână, ca pe un sceptru medieval, cheamă-ți câinele ca pe un slujitor vrednic și croiește-ți o cale nouă către un viitor care te va ajuta să descoperi trecutul. Și nu uita să revii acolo unde pietrele vorbesc, la Piatra Cartalului.
Ca un vlăstar ivit din putregai
Am fost trecut prin multe zguduiri:
Lovit de frig, strivit de nevoință,
Am pătimit și baldisit în trudă.
Abisul și strâmtoarea morții
Îmi mistuiau lumina zilei,
Plângeam ca vița retezată,
Înfometat și rebegit de frică.
Zdrobit am fost, dar am rămas statornic,
În hău eram, dar am străpuns adâncul,
Căci am urcat, nădăjduind, spre soare.
Am izbutit, când stânci se prăvăleau,
Căci temelia mea era în ceruri.
Trecutul indimenticabil,
Mă tulbură, când somnul vine,
Însă trezirea spăsitoare,
Edulcorată mă-nflorește.
Murdar am fost, dar bolta m-a albit,
Uscat eram, dar verde-s ca migdalul,
Eram țărână, spre șeol cădeam,
Dar lemnul dulce m-a răscumpărat.
ABSURD 