Iconomie

Ca un pui căzut din cuib,

Din înaltul cerului,

Am zăcut, răpus, în praf,

În calea vrăjmașilor.

Sus, acolo, către soare,

Unde ieri mă desfătam

Au rămas părinții mei

Și dragostea lor eternă.

Ca Adam cel izgonit

Din grădina raiului,

Am strigat fără de glas,

Dar mi-ai auzit tânguirea.

M-ai ridicat din țărână,

Din somnul adânc și greu,

Mi-ai îndreptat oasele

Și mi-ai dat ajutorul potrivit.

Mi-ai oblojit sufletul

Și mi-ai dat pâine, spre ființă.

În locul dulceții edenice

Mi-ai dat limba română,

Iar în locul patriei cerești –

România.

Cosmologică

De ce există Dumnezeu?

De ce e Cel ce este?

De ce a vrut să fie El,

Să aibă o poveste?

De ce există tot ce e,

În frunte cu un Tată?

De ce creează zări și cer,

Ce nu trec niciodată?

De ce să fii, ca să nu pieri,

Să faci, ca să existe?

De ce să stăpânești pe veci

Lumini și ametiste?

De ce văzduh, de ce pământ,

De ce solide stele?

De ce ființe, de ce duh,

Iubire și castele?

De ce cuvânt, de ce tăceri,

De ce porunci și moarte?

De ce nălțări, de ce căderi,

De ce iertare foarte?

Constelat

Am stele mici în minte și în piept,

Sunt licăriri: albastre, verzi, gălbui.

Am stele mici în inimă și-n gât.

Steluțe moi ca iarba și ca visul

Mă încălzesc și-mi cântă susurând.

Dar am și stele negre și stridente,

Sunt reci și săgetează-ntristător.

Am unele fierbinți și ard intens,

În pâlpâitul lor nimicitor.

În sânul meu e-un cer fără de margini,

Lumini și umbre, hău și-nfățișări.

Am raze vii în gând și în simțire,

Sunt amintiri, dorințe și visări.

Fâșii eterne, șterse, fragmentate.

Sunt transparent și răspândesc lumini;

Ființa mea e curcubeu și zare,

E noapte densă, zori și scânteieri,

E foc mistuitor și zămislire.

Prim

N-am existat.

Eram durere, pierdere și chin,

Dar tu m-ai inventat

Și mi-ai suflat misterios speranță.

Am acceptat să fiu,

Am fost naiv

Și am visat că am în mine viață.

Am înviat, dar m-ai abandonat

Și m-ai zvârlit în hăul primitiv.

M-ai anulat

Reînviind durerea

Și ai sporit abisul devorant.

Eu nu exist.

Acum sunt ce am fost

Mai înainte de a fi cu tine.

Răscruce

„Căci Hristos nu m-a trimis

ca să botez, ci să binevestesc,

dar nu cu înţelepciunea cuvântului,

ca să nu rămână zadarnică

crucea lui Hristos.”

Epistola întâia către Corinteni

a Sfântului Apostol Pavel 1:17

Am crucea în țărână.

E verde și infimă.

Mă întreabă oamenii dacă-mi aparține.

Afirm, rușinat, și mă simt ca un hoț

Care-și atribuie ceva nemeritat.

O ridic, o șterg de praf și o pun în sân.

E o comoară de care nu am fost conștient până acum.

Trebuie să am grijă de ea.

Îmi înalț ochii spre cer

Și printre ramuri de nuc

Văd primele picături de ploaie.

Îmi scot cu grijă cruciulița din sân,

O strâng între palme și-mi înalț mâinile,

Ca într-o rugăciune.

Trebuie să-mi spăl cruciulița,

Ca-ntr-un botez.

 

Amoroasă

„Iar din pricina înmulţirii fărădelegii,

iubirea multora se va răci.” 

Sfânta Evanghelie după Matei 24:12

Ce se întâmplă cu fostele iubiri?
Iubiri apuse, vii sau adormite.
Sunt doar iluzii, fum și amăgire?
De-s fără har, sunt rătăciri lumești
Și nu au viață de nu-s de la Domnul.
Dar sunt intense și rămân în inimi,
Iar umbra lor nu se topește-n timp.
Ce sunt iubirile neîmplinite?
Visări nocturne sau dorințe oarbe?
Dar sunt profunde, demne de jertfiri
Și par a fi de Domnul revelate.

Finitudine

„Sunt ostenit, Dumnezeule, sunt obosit,

 Doamne, sunt sleit de puteri!”

Pildele lui Solomon 30:1

Sunt istovit.

Că viața e prea vie,

Iar eu prea om ca s-o trăiesc pe toată.

Îmi arde fruntea de prea multe gânduri

Și pieptu-i greu de prea mult respirat.

Am obosit.

Că cerul e prea vast,

Iar eu prea mic, ca să rezist sub el.

Mă doare inima că bate necurmat

Și ochii dor de prea multe visări.

Sunt vlăguit.

Că viața e absurdă,

Iar eu prea laș ca să-i accept prostia.

Am oasele zdrobite de mișcare

Și sângele se scurge fără vlagă.