Doarme iarba sub zăpadă:
Mama mea prin ea vorbeşte.
Fulgii tot mai vor să cadă,
Vântul plânge şi vuieşte.
Cerul leagănă pământul,
Multă linişte se lasă,
Tatăl meu tăcut e, sfântul,
Şi eu singur lângă casă.
Se aşterne seara moartă
Cu tăcerea peste mine,
Scârţâie deschisă poarta,
Simt pustiul care vine.
Tremură salcâmul rece,
Mă-nveleşte cu zăpadă.
Închid ochii să nu-mi sece:
Nu mai au ce să mai vadă.
ABSURD 
ApreciazăApreciază
trist..stii, o tristete din aia alba…da’ tristetile albe sunt dintre cele mai periculoase..iti voi descrie imaginea care mi-a aparut pe retina..iarna..casa fara geamuri(desi stiu ca a ta le are)..2 morminte ingemanate..si un tinar prins intre cer si pamint care penduleaza..penduleaza..penduleaza..clipe..ore..zile…ani…tacerea asta alba te penduleaza intre cer si pamint…alege odata, omule! si fa-o constient si cu capul limpede…
ApreciazăApreciază
Sau eu am redat suficient de amănunțit, sau ai imaginația soră cu realitatea. Alegerea e cea mai grea decizie.
ApreciazăApreciază
Așterni durerea pe hârtie? Să știi că-ți iese. Mi-ai transmis-o și mie. Citind poezia, mi se cutremură sufletul, vreau să plâng, de parcă-mi strânge cineva inima în pumn, vrând să o strivească. Dacă eu simt asta, mi-e frică să-mi imaginez ce simți tu.
Să știi, vreu să fii fericit!
ApreciazăApreciază
Cred că am nevoie de mult mai puțin. Poate fericirea mea e revenirea la trecut sau evadarea definitivă? Dar, ce e la urma urmei fericirea? Mulțumesc că ai încercat să te gândești la trăirile mele, deși, evident, îți este greu.
ApreciazăApreciază
Incep sa urasc sarbatorile de iarna… 😦 😦 😦
ApreciazăApreciază
Dintotdeauna le-am urât. Dacă nu ai sărbătoare în suflet, nu face să fii fariseu.
ApreciazăApreciază
sTII EU DE CELE MAI MULTE ORI INCUI SUB CEA MAI MARE SI MAI GREA LACATA A SUFLETULUI ACESTE SENTIMENTE.Insa printre aceste rinduri ale tale ma-m regasit si chiar am constientizat ca viata e chiar asa cum o scrii.Eu nu pot asa ca tine sa redau aceasta tristete, poate de aceea o tin incuiata in mine:(:(:(
ApreciazăApreciază