Nebunie

„Aici nu stă nimeni”

(„Enigma Otiliei” de George Călinescu)

Dacă te îmbrățișez, înseamnă că visez. Mă refugiez în vis. E unicul loc unde pot să te îmbrățișez, fără să am senzația că vei dispărea din viața mea. Revin tot mai des aici. Aici mă așteaptă și mama. Mă apropii, vă strâng la piept pe rând și plâng încet, fără grabă. Nu aveți chipuri, dar îmi dăruiți îmbrățișare, tăcere și timp.

Pace

Şi lumina este dulce şi plăcut este ochilor să privească soarele. (Ecclesiastul 11:7)

Cred în Dumnezeu. Precum cred în izbânda neamului Românesc. Îmi iubesc Țara și pe aproapele meu. Am o datorie: aceea de a fi bun Român. Datoria supremă de a realiza și de a conștientiza importanța și esența existențialistă a genezei și etnogenezei mele, a apartenenței la un spațiu Românesc, la o dimensiune Românească, la o cultură Românească. România este cea mai frumoasă predestinare pe care am putut s-o primesc. România este o alegere Divină. România este alegerea mea. Eu sunt România. Visul meu a fost s-o redescopăr. Să mă cunosc. A fost și este visul vieții mele. Mai presus decât orice. Nu I-am cerut lui Dumnezeu să mi-l îndeplinească, din modestie și smerenie. Dar El mi-a citit inima și m-a ajutat să-l trăiesc. Încă nu realizez pe deplin fericirea reconectării mele directe la izvorul Românismului. Simt nevoia revigorării spirituale în fiecare zi, în orice clipă. Ca să persist, trebuie să mă întorc în trecut, să admir Cerul de azur, câmpul Grădinii aurii și să urmăresc apusul rubiniu. Ca să dăinuiesc trebuie să beau din Izvorul inițial, să ascult Cuvântul primar, să descopăr Istoria profunzimii, ascunsă în mine. Pământul natal este o forță cabalistică irefutabilă și vitală. Cuvântul matern reprezintă o putere metafizică desăvârșită. Uniunea acestor valori, transcendența, credința și lumina sunt ceea ce mă formează, mă definește și îmi cristalizează ființa. Trăirea și cinstirea valorilor naționale, de sânge, înmuguresc în sufletul meu o Românie mirobolantă, feerică și eminesciană. Dumnezeu, Mama și Patria sunt elemente ale Absolutului, pe care, dacă le cunoști, nu mori niciodată. România n-are hotare. România este acolo unde se vorbește Românește, unde se simte Românește, unde se trăiește Românește, unde se înalță rugăciuni Românești. Sufletul în care flutură Tricolorul, perpetuează Rostul Suprem și Trinitatea. Acum sunt în Armonie. Atunci când se vor prezenta popoarele în fața lui Dumnezeu, eu voi fi alături de poporul Român.

Reverie

Uneori mă mai caut,
Dar am pierdut limita
Conștientizării persistenței mele în mine.
Deși sunt singur,
Tot mai des mă privește
Mama, din mine.
Eu caut stele pe cer.
E căutarea mea involuntară.
Când mă las legănat de murmurul selenar,
Devin, treptat, o parte din somn.
Tresar, când mă rupe de realitate
Și-mi absoarbe o parte din vise și nostalgii.
Dumnezeu m-a adus acasă.
Mi-a predestinat liberul arbitru.
Vreau singurătate.
E o alegere divină.
Îmi trăiesc visul.
Un vis în care mama mea e în mine,
E acasă și se avântă într-un somn
Nostalgic și mistuitor.

Se(i)cre(i)t(u)

Mormântul mamei

E lângă al tatălui.

E o moviliță de nisip.

E cel mai tăcut mormânt.

Îl privesc și nu îmi vine

Niciun gând în minte.

Mi-o forțez și-mi amintesc

De copilărie,

Dar nu mi se face mai bine. Citește în continuare „Se(i)cre(i)t(u)”

Ca/să (vreau să) trăiesc

În grădina cu lalele

Și plăpânzii trandafiri,

Sora mea se odihnește

Înflorind în amintiri.

În livada cea cu vișini

Și cu prune argintii

Mama sfântă îmi zâmbește,

Ca un piersic în chindii. Citește în continuare „Ca/să (vreau să) trăiesc”

Iată… şi atât (e ceea ce n-am cerut)

Spune-mi, iarbă, eu ce caut

Cu piciorul peste tine;

De ce soarele  e roşu

Cum e sângele în mine?

Spune, verde, de ce-i neagră

Inima, precum pământul,

De ce strig, când veau tăcere

Şi exist, când moarte-i gândul?

Spune-mi, iarbă, eu ce caut

Şi ce cauţi, tu, sub mine?

De ce facem umbră umbrei

Şi cădem uscaţi, străinii?

Spune-mi, iarbă, de ce coasa

Ne alintă ca o mamă

Şi de ce semănătorul

Ne aruncă fără seamă?

De ce inima îmi bate

Şi sămânţa încolţeşte,

De ce firul care moare

Se închină, mulţumeşte?

Spune, iarbă, eu ce caut,

De ce nu-s scutit de viaţă

Şi de ce mă legăn, oare,

Mistuindu-mă în ceaţă?

Condamnat la existenţă

M-am născut în ABSURD. Să vă explic de ce.

Când încă nu eram, tata prefera să meargă la vânătoare. Obişnuia să străbată pădurile întunecate cu peşteri şi izvoare, unde se ascund vulpile şi căprioarele. Tot într-un desiş cu umbră şi luminiş a cunoscut-o pe mama. O rănise din întâmplare. Primul i-a acordat ajutorul necesar. Mama suferea de inimă.

Se lăsa molcom seara. Începuse să plouă. Tata găsi o peşteră cu viţă de vie la intrare, ca să se adăpostească. Întâiul ţâşnise câinele lui fidel – un câine de vânătoare. Nu ştiu cât au stat acolo. Din cauza umezelii şi frigului s-au lipit unul de celălalt. Strugurii aduceau un miros ameţitor. Ploaia făcea să cânte frunzele în mii de glasuri armonioase, creând o eufonie feerică. Citește în continuare „Condamnat la existenţă”