Văd chipul ei cuminte,
Privirea-nlăcrimată,
Durerea de pe frunte.
Încremenit în ploaie,
Mâhnit de nostalgie,
Cu țipătul spre boltă
Vibrez de nebunie.
Tristețea mă-nglodează,
Noroiul mă răzbește;
E prea străină ploaia
Și nu se mai oprește.
Copacul singuratic
Și-a dezgolit tulpina,
Încremenit în noapte,
Albindu-și rădăcina.
Șuvoaiele mă-neacă,
Mocirla mă înghite,
Văzduhul mă apasă.
Văd chipul ei cuminte.
S-a mistuit în spațiu,
Cu fulgerul în noapte,
Eu am rămas în ploaie,
În amintiri și șoapte.
Suntem în lumi străine,
În alte universuri,
Ne întâlnim în vise,
În lacrimi, dor și versuri.
Lasă un răspuns către absurdul Anulează răspunsul