Curge carnea cleioasă,
Zeama se-ntinde scârbos,
Leşul încet abureşte,
Înţepător la miros.
Mişună viermii cu greaţă
Prinşi în băltoaca de bale,
Umezi şi graşi în lichide
Şi mucegaiuri letale.
Fierbe, foşneşte cadavrul
Tot mai fierbinte şi acru,
Muştele sug însetate
Sânge albastru şi sacru.
Pielea uscată se strânge
Tot mai uscată şi neagră,
Curg măruntaie-nverzite,
Se descompune cadavrul.
Galbenă, veche, mucoasă,
Spuma se lasă şiroaie,
Găuri vâscoase, stricate,
Bube se sparg în puroaie.
ABSURD 
Cea mai romantică poezie! Deşi nu mă compar cu Baudelaire…
ApreciazăApreciază
Versul tău lin
Curge duios
Nu vezi frumosul
Căzut pe jos
Poţi să-l aduni
Şi sa-l priveşti
Nu sunt minuni
Să le conteşti.
Poezia e superbăăăăăăăă.Ai tot ce-ţi trebuie, scrie….
ApreciazăApreciază
Mulţumesc mult!!! Să văd şi să nu cred: sunt apreciat?!!
ApreciazăApreciază
Lasă să fie măcar ceva frumos! Uneori e bine să te amăgeşti, „prea dură e lumea şi prea departe perfecţiunea”… nu e rău să fii naiv. Imaginează- ţi ce ar fi, dacă toţi ar vedea iubirea aşa cum o vezi tu?!
ApreciazăApreciază
La fel de absurd. Poate mai conştientizat şi mai recunoscut. Naivitate? Cea mai mare abatere. Nu am nimic de câştigat de pe urma ei. Nici de pierdut. Pierd sinceritatea, seriozitatea, intensitatea absurdului 🙂
ApreciazăApreciază
În schimb existenţa prinde culori, Te-a creat pentru a fi fericit, deci fii recunoscător Domnului pentru efortul Lui de a te mai ţine printre noi!
ApreciazăApreciază
M-a creat să fiu fericit? Paradoxal, şi de ce nu sunt? Pentru că fericirea nu e pentru mine, fericirea presupune perfecţiune, iar eu sunt imperfect.
ApreciazăApreciază