Băltăreț

„Să-mi spui
Ce n-ai spus nimănui”

(„Romanța răspunsului mut” de Ion Minulescu)

Și cobor în întuneric, ca să caut vise stinse.

Nu e somn, nici nălucire, e fior misterios.

Mă avânt, încet, cu grijă, trist și împăienjenit,

Bâjbâind, în miez de noapte, istovit, tulburător.

Stau umbrite și uitate, în adâncuri mlăștinoase.

Le trezesc, vibrând de teamă, de văpaia forței lor.

Inima zvâcnește, geme, nevăzutele-i dureri,

Mă învăluie în ceață, bezna spaimele-mi dezleagă.

Șoapta le înveșnicește în ecouri cristaline,

Împietrite și ascunse, rămășițe-ntretăiate.

Iarba e tot mai uscată, se întind liane moarte

În țărâna înstelată, unde-și țes cărări și cuiburi.

Stau flămânde și așteaptă, somnoroase, răzbunarea.

Și pândesc să-mi strângă pieptul în suspine și sfârșire.

Am fugit de ele-o viață sau un sfert de veac, spre zare,

Ca să te visez pe tine, cum visam la munți albaștri.

Am venit aici pe-o clipă, din curaj sau nebunie,

Ca să-aleg: ce mă înalță sau îmi dă fiorul morții.

Aș putea din vise moarte să-mi clădesc un pat de ceară

Sau să-mi fac un drum de stele, minunat, ca părul tău

Și să lunec Universul, în magnific și-armonie,

Ca să te admir pe tine, dor etern, himeră dulce.