Nimicnicia și Absurdul vieții

de Omar Khayyam

Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea.
Şi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Şi-acum – ce sens plecarea?

Un joc ce se repetă e viaţa – şi tu ştii:
Câştigul e durere şi moartea fără nume.
Ferice de copilul sfârşit în prima zi,
Mai fericit acela ce n-a venit pe lume. Citește în continuare „Nimicnicia și Absurdul vieții”

Se(i)cre(i)t(u)

Mormântul mamei

E lângă al tatălui.

E o moviliță de nisip.

E cel mai tăcut mormânt.

Îl privesc și nu îmi vine

Niciun gând în minte.

Mi-o forțez și-mi amintesc

De copilărie,

Dar nu mi se face mai bine. Citește în continuare „Se(i)cre(i)t(u)”

Anotimpul 5 sau (Co)mori în zori

Sunt eu şi clocotul fierbinte,

Pasiv ca focul, somnolent.

Pilate, suferi! Mai ţii minte

Izvorul insuficient?

Vreau apă, umbră şi tăcere,

Deşi e ultima ce vreau.

Un 33 mă cere…

Incoştient mă zbat şi beau.

Nici Nessus nu mă îngrozeşte,

Trecut-am mult de vârsta mea

La 39 creşte…

În Botoşani a nins o stea.

Şi nu regret că ceasul roz

Mă va găsi mai tânăr poate.

Imaginismu-i de prisos –

Esenin e senin în toate.

Setos, ca ciuta la izvor,

M-adăp din anii tinereţii,

Vreau umbră, mă sufoc, mi-e dor…

Mălini în zorii dimineţii…