Motiv de bucurie

Eu am onoarea sfântă să-asist la armonie:

Pe-un pat din iarbă verde un om și-atinge sensul:

Un chip de mulțumire și liniște nevie

Împrospătează scopul și judecă imensul.

Un păr de corb străluce lipit de fruntea-n sânge

Și ochii cabalistici răsfrâng firescul rece, Citește în continuare „Motiv de bucurie”

Ce pot şti eu, un muritor imperfect?

–         Atât cât va exista omenirea, absurditatea va fi nemărginită. Mai mult decât atât, cu cât omul încearcă s-o mărginească, cu atât ea capătă contururi mai largi…

–         Exces de verde nu înseamnă ochelari roz.

–         Semnifică absurd orice exces.

–         Lasă asta… Eu sper să găsesc rostul. Voi căuta mult nou şi necunoscut, voi face multe cunoştinţe, îmi voi crea o familie, voi avea copii…

–         Optimistă visătoare…

ce e mai departe de adevăr? Nimic nu e nou. Totul a mai fost. Cunoştinţe? Familie?! Asta e rostul? Ei, bine, eu deseori spun:”Ce bine e să fii singur! Eşti liber! Profiţi de singurătate, savurând-o! Excesul de relaţii dăunează grav singurătăţii” etc. Dar tu nici nu-ţi imaginezi cât de greu e să culegi de la fiecare câte ceva, să te acomodezi, să te familiarizezi, să te deprinzi cu unii, ca apoi să trăieşti solitar în nostalgii şi amintiri. Ce paradox! Nu vrei pe nimeni, nu vrei nimic! Iar ei ţi se impun, ţi se bagă existenţa pe gât. Tu deja alegi cum o vei trata: vei accepta, vei neglija ori vei fi indiferent. Rostul? Oare, acela e rost, dacă noi îl căutăm? Acela e rost, dacă fiecare îl percepe în felul său? Nu, rostul nu trebuie inventat artificial cu scopul de a precede absurdul şi deznădejdea, cu scopul egoistic de a satisface iluziile deşarte şi disperate… Acceptă absurdul cum e. Dacă încerci să-l pătrunzi sau să-i limitezi hotarele – mai mult îl complici şi îi extinzi marginile.

–         Omul trebuie să-şi aleagă destinul, nu să şi-l accepte.

–         Destinul ţi-e deja stabilit. Ai ce alege din absurd? Nu e absurd mai puţin şi mai mult.

–         Să înţeleg că eşti fericit?

–         De ce spui asta?

–         Fericirea suferă de lipsă de scop şi e egoistă.

–         Stereotip…

–         Calculează bine, încât binele imediat să nu fie mai mic decât răul ulterior.

–         Nicicând n-am luat nimic de la viaţă, însă mereu îi plătesc!

–         Ce ai fi vrut să ei?

–         Vorbeam de absurd.

–         Trebuie să faci bine, ca să primeşti plăcere şi nici într-un caz să nu pledezi pentru plăcere, că oricum, nu va ieşi bine. Se întâmplă că omul la o sugestie vicleană a naturii, desface rostul de plăcere şi urmăreşte numai plăcerea, evitând rostul.

–         Şi care-i rostul? „Adu-ţi aminte că viaţa mea este duh. Ochiul celui care mă privea, n-o să mă mai vadă.”

–         Dar vei rămâne în amintirea celor dragi.

–         Serios? Şi cât de mult mă va ajuta memoria lor imperfectă pe mine, un cadavru, aşa, egoistic vorbind? „Am urât viaţa, că vicleană este aupra mea fapta cea făcută sub soare, că toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt.”

„Fiindcă cei vii sunt conştienţi că vor muri, dar cei morţi nu sunt conştienţi de nimic şi nu mai au nicio răsplată, căci până şi amintirea li se uită.”

–          Bine, bine. Şi dacă eu sunt o ateistă, cum îmi explici poziţia ta?

–         Eu nu presupun obiectiv, eu redau subiectiv.

–         Şi eu cum sunt?

–         Ateiştii sunt sofişti,

Optimiştii – banalişti,

Pesimiştii – realişti,

Umaniştii – egoişti…

–         Bine, ajunge atât subiectivism exagerat, oricum nu voi decade să ajung o pesimistă!

–         Înfumurarea te ţine departe de adevăr.

–         Da, sunt egoistă, ca şi toţi ceilalţi, de altfel. Da, sunt optimistă, fiindcă îmi convine şi nu mă văd altfel. Da, caut profit şi inventez rosturi şi sensuri artificiale, că altfel aş dispera. Da, mă ascund în spatele speranţei naive, banală, absurdă şi ieşită din comun. Da, conştientizez absurdul, dar nu recunosc. Iată că am fost şi sinceră, m-am deschis! Şi ce? Nu am dreptate?  Nu procedez corect?

–         Nu ştiu. Ce pot şti eu, un muritor imperfect?