Nimicnicia și Absurdul vieții

de Omar Khayyam

Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea.
Şi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Şi-acum – ce sens plecarea?

Un joc ce se repetă e viaţa – şi tu ştii:
Câştigul e durere şi moartea fără nume.
Ferice de copilul sfârşit în prima zi,
Mai fericit acela ce n-a venit pe lume. Citește în continuare „Nimicnicia și Absurdul vieții”

Geneza absurdului

Soarele crud violează pământul.

Norii sadici pun la cale incestul,

Stropind scârbos și lunecând

Pervers spre albastrul lipicios

Pentru a-l seduce, ștergându-se

Și ispitindu-l cu forme aburinde.

Cerul e sodomizat fierbinte. Citește în continuare „Geneza absurdului”

Tristeţe

Roşu răsărit de soare,

Cerul trist, însângerat,

Freamătă-n suspin de boare

Un copac îngândurat.

Murmură tăcută valea,

Sclipitoare, somnoroasă,

Plânge iarba, dor şi jale,

Peste rouă fum se lasă.

Soarele străin înţeapă,

Cerul ţipă plumburiu,

Valuri tremură pe apă,

Lacul pare că e viu.

Tot mai negru e pământul,

Frunze cad şi se usucă,

Curge roua, bate vântul,

Soare putred, cer pe ducă.