Foc vânăt

Sunt prea galbeni copacii,

Ca să-mi amintesc de viață.

Mă pierd în trăiri și nu știu cine sunt,

Că am uitat trecutul,

Ca frunza desprinsă de ram.

Sunt vinovat, prea vinovat,

Că ceața mă-nconjoară

Și miroase a sămânță moartă. Citește în continuare „Foc vânăt”

Nimicnicia și Absurdul vieții

de Omar Khayyam

Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea.
Şi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Şi-acum – ce sens plecarea?

Un joc ce se repetă e viaţa – şi tu ştii:
Câştigul e durere şi moartea fără nume.
Ferice de copilul sfârşit în prima zi,
Mai fericit acela ce n-a venit pe lume. Citește în continuare „Nimicnicia și Absurdul vieții”

Se(i)cre(i)t(u)

Mormântul mamei

E lângă al tatălui.

E o moviliță de nisip.

E cel mai tăcut mormânt.

Îl privesc și nu îmi vine

Niciun gând în minte.

Mi-o forțez și-mi amintesc

De copilărie,

Dar nu mi se face mai bine. Citește în continuare „Se(i)cre(i)t(u)”

Retorică absurdă

Sufletul plânge,

Soarele-i sânge,

De ce exist?

Nu vreau lumină,

Umbra-i de vină,

De ce sunt trist?

Clocotul doare,

Inima moare,

De ce exist?

Zbuciumul arde,

Gândul e moarte, Citește în continuare „Retorică absurdă”

Otrava soarelui

Nu e umbră de tristeţe,

Nici vârtej de disperare:

Vreau pământul să îngheţe.

Galben e bătrânul soare.

Vântul sufletu-mi sfinţeşte,

Cerul este de tămâie,

Soarele îngălbeneşte

Un pământ de nostalgie.

Sunt duşmanul vieţii mele

Şi pasivul răzvrătit.

Gânduri negre, gânduri grele.

Tot mai mort, mai vestejit.

N-am o scuză pentru viaţă,

Pentru moarte – explicare.

E refugiul de gheaţă,

Sau fierbinte evadarea?

Martorul lui Cain – rece,

Tot mai mult îmbătrâneşte.

Eu mă trec şi el se trece,

Tot nimicul otrăveşte!

Eu văd tristeţea-n ochii tăi…

Eu văd tristeţea-n ochii tăi…

Tăcerea ta-i atât de-aproape…

Suspină inima-n văpăi.

Aud cum frunze curg pe ape.

Cât de adânc m-am cufundat

În ploaia asta de dorinţe…

Văd ochii tăi… A înserat.

Curg frunze. Mute suferinţe.

Tăcere. Frunzele au stat.

Un cer albastru în văpăi.

Suspină marea… A plecat…

Eu văd tristeţea-n ochii tăi…

Poezie romantică

– Justifică-ţi splendoarea şi uită de tristeţe…

– Mă copleşeşti mai tandru şi gingaş ca oricine…

– Că azi te rup din suflet şi te arunc uitării…

– Dar mă răneşti, o, Doamne, îmi sângerează viaţa!

– Ca ghimpele sălbatic te-ai prins străină-n mine…

– Îmi eşti aşa aproape şi drag şi prea sensibil…

– Voi suferi-n durere, dar te înlătur, dragă!

– Îmi rupi esenţa dulce şi alinarea blândă…

– Că voi muri în chinuri dacă rămâi în suflet…

– O, adorate, arde în mine-a ta iubire!..

– Mă sting în îngheţare şi golul îmi tresaltă…

– Sunt iar înflămânzită de sufletu-ţi perpetuu…

– Îmi sângerează pieptul şi sunt flămând de foamea-ţi…

– Ce moleşeală tristă pe trupul greu se lasă…

– Azi vreau iubirea toată s-o simt cum se topeşte…

– Eşti rece! O, permite-mi din lacrimi rug a-ţi face!

– E dulce disperarea şi chinul mă trezeşte…

– Ai ochii reci ca ceaţa, i-aş încălzi-n suflare…

– Vreau vântul să m-arunce şi să mă zbat în valuri…

– O, sacră voluptate! Când adormeai pe sânu-mi…

– Mă zbucium şi mă vaiet ca piatra-n hău căzândă!

– O, buze somnolente, izvor de adormire…

– Dar plec, te rup din suflet şi te arunc uitării…

– Sortită la pieire, ucisă în uitare!

– Justifică-ţi splendoarea şi uită de tristeţe…

– Mă copleşeşti mai tandru şi gingaş ca oricine…