Se(i)cre(i)t(u)

Mormântul mamei

E lângă al tatălui.

E o moviliță de nisip.

E cel mai tăcut mormânt.

Îl privesc și nu îmi vine

Niciun gând în minte.

Mi-o forțez și-mi amintesc

De copilărie,

Dar nu mi se face mai bine. Citește în continuare „Se(i)cre(i)t(u)”

Individul enigmatic

E atât de obișnuit cu singurătatea, încât nu l-am surprins niciodată vorbind. Îl văd mereu încordat, cu fața crispată. Ridică o piatră. Un efort enorm, obrazul lipit de piatra rece, picioarele proptite în pământ și o siguranță atât de omenească în mâinile murdare de pământ. Îl aștept sus, fără să-l sustrag, fără să-i spun ceva. Încet, gâfâind, ajunge într-un timp în vârful dealului. Îi aud suflarea. Cu ochii senini privește piatra cum se rostogolește. O urmărește cu privirea până când aceasta se oprește. Citește în continuare „Individul enigmatic”

Iată… şi atât (e ceea ce n-am cerut)

Spune-mi, iarbă, eu ce caut

Cu piciorul peste tine;

De ce soarele  e roşu

Cum e sângele în mine?

Spune, verde, de ce-i neagră

Inima, precum pământul,

De ce strig, când veau tăcere

Şi exist, când moarte-i gândul?

Spune-mi, iarbă, eu ce caut

Şi ce cauţi, tu, sub mine?

De ce facem umbră umbrei

Şi cădem uscaţi, străinii?

Spune-mi, iarbă, de ce coasa

Ne alintă ca o mamă

Şi de ce semănătorul

Ne aruncă fără seamă?

De ce inima îmi bate

Şi sămânţa încolţeşte,

De ce firul care moare

Se închină, mulţumeşte?

Spune, iarbă, eu ce caut,

De ce nu-s scutit de viaţă

Şi de ce mă legăn, oare,

Mistuindu-mă în ceaţă?