Nostalgia sângelui

Am uitat gustul sângelui.

Demult nu am țipat să-mi țâșnească

Din gâtul uscat picături sărate.

Nu a rămas nimic din nebunia

Cu care mușcam din mine,

Când îmi conștientizam existența.

Când plângeam cu ochii închiși,

Până-mi pierdeam cunoștința

De întuneric și durere.

Amețit de singurătatea frigului meu, Citește în continuare „Nostalgia sângelui”

Individul enigmatic

E atât de obișnuit cu singurătatea, încât nu l-am surprins niciodată vorbind. Îl văd mereu încordat, cu fața crispată. Ridică o piatră. Un efort enorm, obrazul lipit de piatra rece, picioarele proptite în pământ și o siguranță atât de omenească în mâinile murdare de pământ. Îl aștept sus, fără să-l sustrag, fără să-i spun ceva. Încet, gâfâind, ajunge într-un timp în vârful dealului. Îi aud suflarea. Cu ochii senini privește piatra cum se rostogolește. O urmărește cu privirea până când aceasta se oprește. Citește în continuare „Individul enigmatic”

Egoism

–       Eşti un soare.

–       Dar uneori mai am nevoie de cineva…

–       Soarele presupune singurătate.

–       Nu vreau singurătate.

–       Atunci nu vei mai încălzi.

–       De ce?

–       Că vei fi încălzită.

–       Aşa mă linişteşti.

–       Şi ce vrei?

–       Îmi place vântul.

–       De ce nu cerul?

–       E prea cuminte.

–       Îţi place să fii mereu bătută?

–       Nu, dar cu cerul nu am ce vorbi.

–       Cuminte nu înseamnă că nu ai ce spune, ci că nu ai pe cine asculta.

–       E valabil şi în cazul meu?

–       Îndeosebi.

–       De ce?

–       Vorbeşti foarte mult.

–       Ca să fiu ascultată.

–       Nu. Ca să fii judecată. Se ascultă o tăcere.

–       Eşti ateist.

–       De ce?

–       Nu crezi în bine.

–       Cred în bine, dar nu am acces la el.

–       Eu cred în ideea că Dumnezeu ne-a creat să profităm de orice.

–       Corect, crezi în idee.

–       Aşa e, dar este ideea mea.

–       Corect. Egoism. Eşti un soare. Produci energie ca să te încălzeşti.