Se(i)cre(i)t(u)

Mormântul mamei

E lângă al tatălui.

E o moviliță de nisip.

E cel mai tăcut mormânt.

Îl privesc și nu îmi vine

Niciun gând în minte.

Mi-o forțez și-mi amintesc

De copilărie,

Dar nu mi se face mai bine. Citește în continuare „Se(i)cre(i)t(u)”

Rebelă

Ce rost mai are viaţa-ntreagă,

Că rodul mâinii tale piere

Şi în nisip lumina dragă

Umbri-va trupuri efemere!

De ce atâta osteneală

În fuga viselor deşarte?

Din pom arid şi roadă goală,

Din mort ajungi până la moarte!

Speranţe creat-ai?

Inventat-ai valori?!

Şi-o floare uscată-ţi

Va zice că mori!

Cineva-şi acceptă moartea,

Cineva la viaţă speră,

Toate visele-s deşarte,

Existenţa – efemeră.

Soarele străluce palid

În privirea mea din urmă,

Pentru el există cale,

Umbra mea nu lasă urmă.

UNGHI

Zice optimistul putred cu abuz de disperare

Că-i de evitat Şeolul, cel ce capete nu are.

Îşi înalţă stârvul mâna să cuprindă nefiinţa,

Dar cristalizat e visul şi uscată e dorinţa.

Îngheţată e speranţa şi nădejdea putrezită,

Inima-n nisip se scurge, moartea pare înflorită.

Tragicul din plin distrează în regatul subteran

Imperfecţiunea neagră a grotescului uman.

Leșuri golul sterp sărută şi aridul titanism,

În gheenă-nvârte dansul efemerul optimism.

În prăpastia cu cranii, în comunul viitor

Râmele îşi fac sălaşul, asta este rostul lor.

Hoituri vii şi mişcătoare se avântă în abis

Ca să spulbere-ntr-o clipă artificialul vis.

În iluzii prea naive şi excese de durere

Un cadavru mai pragmatic strigă-n hău şi rostul cere.

Pe un trup o dramă zace, mucegaiuri de idei,

Obiective în cenuşă, viermii umezi drept temei.

Strălucesc speranţe negre, descompuse şi banale,

Prevalează dictatoric acţiunile letale.

În infern păcatul strigă şi explică ce e sensul,

Arde sângele în flăcări şi înghite tot imensul.