Nostalgia sângelui

Am uitat gustul sângelui.

Demult nu am țipat să-mi țâșnească

Din gâtul uscat picături sărate.

Nu a rămas nimic din nebunia

Cu care mușcam din mine,

Când îmi conștientizam existența.

Când plângeam cu ochii închiși,

Până-mi pierdeam cunoștința

De întuneric și durere.

Amețit de singurătatea frigului meu, Citește în continuare „Nostalgia sângelui”

Condamnat la existenţă

M-am născut în ABSURD. Să vă explic de ce.

Când încă nu eram, tata prefera să meargă la vânătoare. Obişnuia să străbată pădurile întunecate cu peşteri şi izvoare, unde se ascund vulpile şi căprioarele. Tot într-un desiş cu umbră şi luminiş a cunoscut-o pe mama. O rănise din întâmplare. Primul i-a acordat ajutorul necesar. Mama suferea de inimă.

Se lăsa molcom seara. Începuse să plouă. Tata găsi o peşteră cu viţă de vie la intrare, ca să se adăpostească. Întâiul ţâşnise câinele lui fidel – un câine de vânătoare. Nu ştiu cât au stat acolo. Din cauza umezelii şi frigului s-au lipit unul de celălalt. Strugurii aduceau un miros ameţitor. Ploaia făcea să cânte frunzele în mii de glasuri armonioase, creând o eufonie feerică. Citește în continuare „Condamnat la existenţă”

Ce pot şti eu, un muritor imperfect?

–         De ce ai aprins lanterna?

–         Să o văd.

–         Pe cine?

–         Uite-o. Nu o vezi? Aceea de acolo.

–         Cine e?

–         Nu ştiu. Femeia cu bot de pisică.

–         Femeia cu bot de pisică?

–         Da. E ea pe podea. Roade o inimă.

–         E inima ta?

–         Nu ştiu. Pisica mea îşi mânca şoarecii acolo.

–         Nu te temi?

–         De ce, inima mea seamănă cu un şoarece?

–         Îţi place?

–         Cine, Sihastra?

–         Cine e Sihastra?

–         Pisica.

–         Nu, femeia.

–         Nu. Are bot de pisică.

–         Ce contează: femeie cu bot de pisică, pisică având bot de femeie… O mănâncă toată?

–         Pisica îşi mânca şoarecii…

–         De ce nu dormi?

–         Păi, stau de vorbă…

–         Cu cine?

–         Nu ştiu, cu tine.

–         Cu mine sau cu tine?

–         De ce mă provoci?

–         Şi nu discuţi dormind?

–         Nu ştiu…

–         Şi pisica?

–         A… păi se culcă lângă mine, când termină de mâncat.

–         Şi…femeia?

–         Nu ştiu, n-am mai văzut-o. O să aibă botul de sânge. De altfel e şi bot de pisică…

–         O recunoşti?

–         Uneori e cât pisica, alteori seamămă cu femeia asta.

–         Cine?

–         Lumina lanternei.

–         Te doare?

–         A, păi sting lanterna.

–         Şi?

–         Şi ascult dacă mă doare.

–         Nu te culci?

–         Aştept pisica.

–         Şi femeia?

–         Ea mănâncă prin întuneric.

–         Unde-i pisica?

–         Cred că ea a chemat-o.

–         De ce crezi asta?

–         Seamănă mult cu ea.

–         Te temi pentru inimă?

–         Nu, spontan am aprins lanterna.

–         E târziu.

–         Întotdeauna e aşa.

–         Şi ce faci ziua?

–         S-s-s-t! Noaptea nu prefer să vorbesc despre aşa ceva. Doar e noapte. Ce are una cu alta?

–         Şi ce ai cu pisica?

–         Mă învinuieşti? Ce-ai văzut suspect? Nu mă justific. O studiez. Nu eu am chemat-o.

–         De ce o cheamă Sihastra?

–         Fiindcă trăieşte cu mine. Adică la mine.

–         Şi şoarecii?

–         A, păi îi văd numai atunci când îi aduce pe podea. De ce nu vorbeşti cu ea?

–         Nu-i place. Tace.

–         Vorbeam de femeie.

–         Femeia mănâncă.

–         E a ta?

–         Nu ştiu, o simt numai la lumină.

–         Şi ce faci dacă e doar un coşmar?

–         Mă culc sau sting lanterna.

–         Şi dispare?

–         Nu, mă gândesc cum e în întuneric.

–         Femeia?

–         Coşmarul.

–         Şi pisica?

–         Ea vede.

–         Dormi.

–         Citeşti gândurile?

–         Nu, prezic viitorul.

–         Ce va fi, dacă sting lanterna şi chem pe cineva alături?

–         Întuneric. Doar inima ta e la ea, nu?

–         De ce întrebi, doar prezici viitorul?

–         Întrebam la trecut.

–         Ştii şi asta?

–         Tu nu?

–         Ce pot şti eu?

–         Nu ştiu.

–         Nici eu.

–         Dar pisica?

–         Tace.

–         Ea are inimă?

–         Tace.

–         Nu-i spui nimic?

–         Uneori…

–         Femeia…

–         Păi, s-a săturat. Ce să-i spun?

–         Nu ştiu.

–         Nici eu.

–         Ce vrei?

–         Îţi baţi joc?

–         Glumeam.

–         Aşa se spune?

–         Aşa spun eu. La ce te gândeşti?

–         Nu-mi plac întrebările.

–         Şi de ce răspunzi?

–         Eu?

–         Nu.

–         Ba eu. Pisica tace, femeia s-a săturat. Eu întreb, eu răspund…

–         Tu?

–         Pisica tace, femeia…

–         Păi tu vorbeşti cu tine, nu cu mine.

–         Mă provoci? Cum să afli dacă vorbeşti singur sau cu cineva?

–         Nu ştiu.

–         Parcă prezici viitorul.

–         Acela nu va veni.

–         Şi pisica?

–         E moartă.

–         Femeia?

–         Sătulă. Nu-ţi plăceau întrebările…

–         Nu. Şi eu?

–         Nici răspunsurile…

–         Nu.

–         Să-ţi spun?

–         Da.

–         Nici tu nu eşti.

–         O !

–         Ce?

–         Atunci de ce atâtea întrebări?

–         Nu ştiu.

–         Nici eu. Ce pot şti eu?