Individul enigmatic

E atât de obișnuit cu singurătatea, încât nu l-am surprins niciodată vorbind. Îl văd mereu încordat, cu fața crispată. Ridică o piatră. Un efort enorm, obrazul lipit de piatra rece, picioarele proptite în pământ și o siguranță atât de omenească în mâinile murdare de pământ. Îl aștept sus, fără să-l sustrag, fără să-i spun ceva. Încet, gâfâind, ajunge într-un timp în vârful dealului. Îi aud suflarea. Cu ochii senini privește piatra cum se rostogolește. O urmărește cu privirea până când aceasta se oprește. Citește în continuare „Individul enigmatic”

Motiv de bucurie

Eu am onoarea sfântă să-asist la armonie:

Pe-un pat din iarbă verde un om și-atinge sensul:

Un chip de mulțumire și liniște nevie

Împrospătează scopul și judecă imensul.

Un păr de corb străluce lipit de fruntea-n sânge

Și ochii cabalistici răsfrâng firescul rece, Citește în continuare „Motiv de bucurie”

Iată… şi atât (e ceea ce n-am cerut)

Spune-mi, iarbă, eu ce caut

Cu piciorul peste tine;

De ce soarele  e roşu

Cum e sângele în mine?

Spune, verde, de ce-i neagră

Inima, precum pământul,

De ce strig, când veau tăcere

Şi exist, când moarte-i gândul?

Spune-mi, iarbă, eu ce caut

Şi ce cauţi, tu, sub mine?

De ce facem umbră umbrei

Şi cădem uscaţi, străinii?

Spune-mi, iarbă, de ce coasa

Ne alintă ca o mamă

Şi de ce semănătorul

Ne aruncă fără seamă?

De ce inima îmi bate

Şi sămânţa încolţeşte,

De ce firul care moare

Se închină, mulţumeşte?

Spune, iarbă, eu ce caut,

De ce nu-s scutit de viaţă

Şi de ce mă legăn, oare,

Mistuindu-mă în ceaţă?

Minte egoistă în absurd sau Trece şi asta

Mintea egoistă a-ncolţit păcat,

A trecut şi asta, lin s-a spulberat,

A venit greşeala din dorinţa oarbă,

A trecut şi asta, ca un fir de iarbă.

S-a aprins speranţa, ca luciri de noapte,

A trecut şi asta, ca un vânt de moarte.

Din nisipul umed se înalţă viaţa,

A trecut şi asta, soarele şi gheaţa.

Iar deşertăciunea cere rost şi sensuri,

A trecut şi asta, – absurd peste imensuri.