Nimicnicia și Absurdul vieții

de Omar Khayyam

Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul şi splendoarea.
Şi nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Şi-acum – ce sens plecarea?

Un joc ce se repetă e viaţa – şi tu ştii:
Câştigul e durere şi moartea fără nume.
Ferice de copilul sfârşit în prima zi,
Mai fericit acela ce n-a venit pe lume. Citește în continuare „Nimicnicia și Absurdul vieții”

Se(i)cre(i)t(u)

Mormântul mamei

E lângă al tatălui.

E o moviliță de nisip.

E cel mai tăcut mormânt.

Îl privesc și nu îmi vine

Niciun gând în minte.

Mi-o forțez și-mi amintesc

De copilărie,

Dar nu mi se face mai bine. Citește în continuare „Se(i)cre(i)t(u)”

Retorică absurdă

Sufletul plânge,

Soarele-i sânge,

De ce exist?

Nu vreau lumină,

Umbra-i de vină,

De ce sunt trist?

Clocotul doare,

Inima moare,

De ce exist?

Zbuciumul arde,

Gândul e moarte, Citește în continuare „Retorică absurdă”

Despre dragoste sau interdependenţă

Se întreabă viermişorii, fecundându-se în taină,

Dacă este armonie şi iubire între oameni.

Unul ud, sărat, în bale şi cu corpul inelat,

Zice: „Încă niciodată asta nu aţi întrebat.

Şi nu cred că nişte leşuri, egoist de mişcătoare,

Fecundându-se, discută la această întrebare”.

„Cred şi eu, răspunde altul, că nu poate să existe Citește în continuare „Despre dragoste sau interdependenţă”