Saturație

Mă doare inima, cu fiece bătaie, mai mult,

Mintea e cea mai gravă boală pe care o am.

Mă amețește existența, îmi dă oxigenul pe gât,

Îmi pierd cunoștința și visez că nu dorm.

Am memoria ștearsă, mi-a rămas doar durerea,

Coșmarul mă face să cred în alte lumi absurde.

Aș vrea să-mi nasc părinții sau să-i înviez,

Ca să aflu părerea lor despre existențialism,

Dar, deocamdată, aștept, deoarece suntem morți.

S(oare) și lumi(ni) deșart(p)e

S(oare) și lumi(ni) deșart(p)e

Au venit(n) cu umbre mo(arte).

Nebul(oase) efe(mere),

Șobol(anii) vor plă(cer)e.

Existența este gre(ață)

În (veni)n și în dul(ceață).

În țărână și căl(dură),

În prostie și ar(sură). Citește în continuare „S(oare) și lumi(ni) deșart(p)e”

Individul enigmatic

E atât de obișnuit cu singurătatea, încât nu l-am surprins niciodată vorbind. Îl văd mereu încordat, cu fața crispată. Ridică o piatră. Un efort enorm, obrazul lipit de piatra rece, picioarele proptite în pământ și o siguranță atât de omenească în mâinile murdare de pământ. Îl aștept sus, fără să-l sustrag, fără să-i spun ceva. Încet, gâfâind, ajunge într-un timp în vârful dealului. Îi aud suflarea. Cu ochii senini privește piatra cum se rostogolește. O urmărește cu privirea până când aceasta se oprește. Citește în continuare „Individul enigmatic”

Retorică absurdă

Sufletul plânge,

Soarele-i sânge,

De ce exist?

Nu vreau lumină,

Umbra-i de vină,

De ce sunt trist?

Clocotul doare,

Inima moare,

De ce exist?

Zbuciumul arde,

Gândul e moarte, Citește în continuare „Retorică absurdă”

Unui zoil

Te opui cu vehemenţă

Şi cu gânduri vermiforme,

Tu, proteul şi-nţeleptul,

Cauţi rost, valori şi norme.

Spui că fapta-ţi viageră

Este ceea ce contează,

Iar veleatul care vine,

Amintirea-ţi venerează.

Vezi esenţa în iubire

Şi eşti plin de vanitate,

Veleitar fantasmagoric

Şi instinct de vietate.

Tu, prostraţia şi greaţa,

Eşti străin să le cunoşti,

Dar absurdă-i existenţa,

Muritorii sunt anoşti.

O văpaie prea infimă

Şi un tremur zbuciumat,

Îţi e sufletu-n boemă

Şi genune condamnat.

Vecuieşti vetust şi putred,

Tu, proteul şi-nţeleptul,

Dar deşartă e trăirea

Şi pustiu este inertul.

Condamnat la existenţă

M-am născut în ABSURD. Să vă explic de ce.

Când încă nu eram, tata prefera să meargă la vânătoare. Obişnuia să străbată pădurile întunecate cu peşteri şi izvoare, unde se ascund vulpile şi căprioarele. Tot într-un desiş cu umbră şi luminiş a cunoscut-o pe mama. O rănise din întâmplare. Primul i-a acordat ajutorul necesar. Mama suferea de inimă.

Se lăsa molcom seara. Începuse să plouă. Tata găsi o peşteră cu viţă de vie la intrare, ca să se adăpostească. Întâiul ţâşnise câinele lui fidel – un câine de vânătoare. Nu ştiu cât au stat acolo. Din cauza umezelii şi frigului s-au lipit unul de celălalt. Strugurii aduceau un miros ameţitor. Ploaia făcea să cânte frunzele în mii de glasuri armonioase, creând o eufonie feerică. Citește în continuare „Condamnat la existenţă”