Egoism

–       Eşti un soare.

–       Dar uneori mai am nevoie de cineva…

–       Soarele presupune singurătate.

–       Nu vreau singurătate.

–       Atunci nu vei mai încălzi.

–       De ce?

–       Că vei fi încălzită.

–       Aşa mă linişteşti.

–       Şi ce vrei?

–       Îmi place vântul.

–       De ce nu cerul?

–       E prea cuminte.

–       Îţi place să fii mereu bătută?

–       Nu, dar cu cerul nu am ce vorbi.

–       Cuminte nu înseamnă că nu ai ce spune, ci că nu ai pe cine asculta.

–       E valabil şi în cazul meu?

–       Îndeosebi.

–       De ce?

–       Vorbeşti foarte mult.

–       Ca să fiu ascultată.

–       Nu. Ca să fii judecată. Se ascultă o tăcere.

–       Eşti ateist.

–       De ce?

–       Nu crezi în bine.

–       Cred în bine, dar nu am acces la el.

–       Eu cred în ideea că Dumnezeu ne-a creat să profităm de orice.

–       Corect, crezi în idee.

–       Aşa e, dar este ideea mea.

–       Corect. Egoism. Eşti un soare. Produci energie ca să te încălzeşti.

Subiectiva

Scepticism sarcastic de ironie critică, cu intenţia spulberării standardelor stereotipizate, ajunse până la exces de formalitate banală şi naivă, cu surplus de absurd firesc, acceptat în urma aprobării impunerii concepţiilor ideologice şi a viziunilor unor mentalităţi mediocre şi fantasmagorice de o utopie iluzorică incomparabilă, incontestabilă, incredibilă, inconfundabilă, incurabilă, irepetabilă, cu caracteristic de individualitate originală, incompatibilă altor poziţii, păreri şi opinii.

Din tot murdarul răscoleşte rostul,

Va fi ceva, aşa de mult!

Încearcă omul de găseşte,

Din tot acest întreg tumult!

Precaut fii de nu greşeşte –

Va fi ceva, aşa de mult!

Nu obosi când cauţi fericirea,

Va fi ceva, aşa de mult!

Fii fericit şi vezi de fericeşte,

O lume-ntreagă de iubeşte!

Ce-i drept, nu capeţi nemurirea…

Va fi ceva, aşa de mult!

Ia seama: judecă, gândeşte,

Fii pentru bine… să-l găseşti!

Va fi ceva, aşa de mult!

Speranţa ia de-o mânuieşte,

Ea e ceva ca să trăieşti…

Va fi ceva, aşa de mult!

Până la moarte, vezi, te bate,

Să dai urmaşilor de toate.

Va fi ceva, aşa de mult!

Dar nu uita de te opreşte

Cu ochii spre apus de soare…

Că omu-i om numai când moare…

Din visul tragic te trezeşte,

Va fi ceva, aşa de mult!

Şi spune: „Iată-mă, păcatul,

Cel fără merit de iertare!”

Va fi ceva, aşa de mult!

Şi spune: „Eu sunt necuratul

Şi rodul mâinii mele moare!”

Va fi ceva, aşa de mult!

Şi strigă să audă zarea:

„Ce rost când nu este credinţă?!

Vreau fericire? Merit suferinţă!

Există sens? Absurdu-i mărginit?

Dacă sunt eu, nu-i loc pentru divin!”

Va fi ceva, aşa de mult!

„Că nu pot eu vorbi cu marea

Şi nu pot grindina s-o ţin!

Eu sunt absurd nemărginit!

Şi tot ce fac mă duc spre moarte.

Deşertăciune-i pân’ departe…

Mă las de mine şi apropii cerul

Cu rugă şi căinţă, şi regret…

Opreşte-te, priveşte, unde-i cerul?

E cam departe? Asta-i drept!

Va fi ceva, aşa de mult…

 

 

 

Peştişorul şi Cerul

–         Tu eşti peştişorul?

–         Eu sunt.

–         Eu sunt Cerul şi te rog să nu te mai uiţi la Stea.

–         Aşa…

–         Şi să nu o mai vizitezi.

–         Am înţeles.

–         Sper că ai înţeles cine sunt eu?

–         Nu.

–         Prietenul ei.

–         Îmi pare bine.

–         Ce îţi pare bine?

–         Că are prieteni.

–         Tu m-ai înţeles?

–         Poţi avea încredere în mine.

–         Peştişorule?

–         Eu sunt.

–         Nu te ţii de cuvânt.

–         Mă ţin de cuvânt: am înţeles subiectiv ce mi-ai spus şi ţi-am zis că poţi avea încredere în mine şi nu în cuvântul meu…

–         De ce nu o laşi în pace?

–         Ba am încheiat un pact de neagresiune…

–         Lasă, ştiu că eşti deştept…

–         De unde ştii?

–         Ea mi-a spus.

–         Mă bucur.

–         De ce?

–         Că e atât de sinceră… cu tine.

–         Păi e şi normal: doar îi sunt prieten.

–         Întocmai.

–         Lasă asta… Să nu mai vorbeşti cu ea, uită de ea, ai înţeles?

–         Tu ai putea să o uiţi?

–         Nu… adică, e treaba mea!

–         Îmi place răspunsul tău.

Eu tot aşa aş răspunde, dacă aş fi în locul tău.

–          Văd că-ţi arde a glume.

–         Glumeşti?

–         Nu, vorbesc serios. O laşi în pace şi gata!

–         Aşa să fie!

–         Vezi, am încredere în tine!

–         Mă bucur.

–         De ce vorbeşti cu ea?

–         Îmi iau rămas bun.

–         De câte ori pe zi?!

–         De fiecare dată când discut cu ea.

–         Şi eu ce ţi-am spus?

–         Că eşti prietenul ei.

–         Şi?

–         Şi să-i declar război.

–         Oare? Ţi-am spus să o laşi în pace!

–         Adică, să o uit? Trebuie să-i declar război.

–         Eşti nebun! E a mea!

–         Demonstrează. E la fel a mea ca şi a ta.

–         Demonstrează!

–         Neapărat, dacă-mi spui: ea e în sufletul tău sau doar se oglindeşte acolo?

–         Hoţule!

–         De ce? Tu poţi lua orice din apă, eu doar privesc o Stea.

–         Va ploua.

–         Crezi că o va afecta?

–         Dacă ţii la ea, gândeşte-te la mine.

–         Îmi spune să termini jocul: îi eşti frate şi nu prieten.

–         Păcat că ţi-ai dat seama.

–         Şi care-i rostul?

–         Nu ştiu, ce pot şti eu, creatul şi nu Creatorul?

–         E-e-eh, disperatule! Am discutat puţin cu ea şi mă duc în pământ, ea va străbate visele în lung şi în lat şi va dispare, fără fraţi şi prieteni, iar tu?

–         Va ploua.

–         Disperatule…

–         Peştişorule!

–         Cerule!

–         Unde-i Steaua?!

–         A fost un vis, deznădăjduitule.

Teme-te de apele tulburi!

Nu mai plouă, totul e senin.