Piatra Cartalului

Ca să mergi la Piatra Cartalului nu-ți trebuie un motiv anume. Găsești un băț prin curte, îl eliberezi pe Leuțu’ din lanț și picioarele singure te-ndeamnă la drum. Cum ieși pe poartă, mergi drept înainte spre marnea satului. Cățelul se va bucura de libertate, ținându-ți de urât și întărâtându-i pe câinii invidioși. Când ajungi la marne, poți să mergi pe la râpi, pe cărări șerpuitoare cu buruieni, mormane de gunoaie, maldăre de crengi, grămezi de bălegar și moloz sau să o iei pe drumul pietruit ce duce pe lângă sistemul hidrotehnic cu cele două rezervoare metalice uriașe, pe lângă livada de aguzi și pe lângă fermă, până ajungi la movila de piatră a fostei cetăți Cartal. Leuțu’ va alerga voios, lătrând la toți șerpii care se încălzesc la soare și mirosind ciolane de cai morți, dar va rămâne loial lângă tine în drumul tău presărat cu pietre, cioburi de oale, ciulini și păpădii. Colina te va întâmpina cu o creastă impunătoare, mărginită de ape și dealuri, ca o veritabilă cetate înconjurată de valuri de pământ. Malurile înălțimii vor părea ciuruite de lăstunii ce-și fac cuiburi, adăpostite ici-colo cu izmă. De aici de sus ți se va așterne o priveliște uimitoare: bălți încărcate cu stuf și papură, sălcii noduroase și pletoase, lanuri de păpușoi și pepeni. Dacă-ți îndrepți privirea înspre nord-vest vei putea să admiri oglinda minunată a lacului Cahul. În sud vor sclipi valurile neostenite ale fluviului tainic care a văzut multe, dar care tace mereu – Dunărea. De departe te vor ademeni enigmaticele și împăduritele culmi ale Măcinului. Aerul proaspăt îți va umple pieptul, vântul îți va aduce șoapte nedeslușite din trecut, sufletul ți se va înălța și vei putea visa în liniște și singurătate, alături de cumintele cățel Leuțu’, cel cu boticul umed. Se spune că legendele sunt închipuiri, dar vei fi aproape sigur că mulți domnitori trecuți prin aceste locuri au avut un cățel pe care-l iubeau foarte mult, asemeni lui Dragoș Vodă. Oare câți strămoși se odihnesc în acest pământ? În afară de britolagi, bastarni, vizigoți, nogai sau slavi, care au rătăcit pe aici ca oricare alt popor nestatornic și necivilizat. Oare câți băștinași au luptat pentru acest colț de pământ? Mulți au rămas să zacă aici, credincioși țarinei, asemeni unui prieten devotat, precum Leuțu’. Oșteni creștini care țineau piept nomazilor și păgânilor venetici care și astăzi își găsesc adăpost pe aceste meleaguri. Pe cei ce s-au pripășit pe aici îi cunoști din depărtare: se poartă cu înălțime față de băștinași, vorbesc o altă limbă, au alte cutume și se închină mai degrabă cârmuitorilor lor decât Domnului. Poate că te va cuprinde o stare de melancolie și paseism, dar vei păși cu mai multă grijă, ca să nu-i tulburi pe cei ce veghează în lutul de aici, vei observa mai multe oseminte decât pietre și cioburi de oale, mai mult sânge decât iarbă, iar gălăgia nagâților te va face să te gândești la năvălitorii de odinioară, care speriau toate viețuitoarele cu râvna lor pentru pământ străin. Oare ce se află-n zare, ce lume-și duce traiul dincolo de apele Dunării? Îți sunt prieteni sau dușmani? Ce grai vorbesc și ce îndeletnicire au? Ei știu de Piatra Cartalului? Sau poate au un Cartalu al lor, vreo comună, vreun vârf de munte? Înalță-ți fruntea cu bărbăție, pune bățul în țărână, ca pe un sceptru medieval, cheamă-ți câinele ca pe un slujitor vrednic și croiește-ți o cale nouă către un viitor care te va ajuta să descoperi trecutul. Și nu uita să revii acolo unde pietrele vorbesc, la Piatra Cartalului.

Nostalgiile

Se spune că satul Cartal a fost întemeiat în 1814 pe locul unui sat turcesc. Ca localitate veche este atestat în „Letopisețul” lui Neculce, „Descrierea Moldovei” de Cantemir. Așezat pe malul stâng al Dunării, cu lacuri și iazuri în preajmă, câmpii și văi întinse, are cei mai harnici săteni: începând de la pescari, profesori și pur și simplu  gospodari, până la cei care lucrează „cu ziua” pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele. Sunt aici oameni inteligenți, așezați pe la casele lor și cu simțul umorului. Nu-i preocupă chestiunea identitară. În situația lor e mai complicat: la sud, pe malul drept al Dunării, se vede Isaccea și căsuțele românilor, sub coastă se-ntinde hotarul Moldovei, iar la nord, cât cuprinde, numai bulgari, găgăuzi, ucraineni, toți vorbitori de limbă rusă. Iar dacă-l surprinzi pe vreun cărtălean cu întrebări mai delicate ce ține de etnie, îl complici rău. Nu că i-ar fi străină tema, sau, Doamne ferește, să fie prost! Însă, vorba ceea: am o părere, dar nu sunt de acord cu ea sau, cum spunea marele Grigore Vieru: ferice de cei care grăiesc singuri – au cu cine vorbi. Deși în sat se studiază în limba maternă, pe lângă cea de stat, majoritatea nu știe ce limbă vorbește. Aici se potrivește un alt proverb:  spune cu cine prietenești, ca să-ți spun cine ești. Cărtăleanul e prieten cu toți. El știe despre sine doar ce i se spune și ce aude. Dintre multitudinea de etnii, cărtăleanul este cel mai obiectiv dintre toți. Are Cartalul din Ucraina, adică Basarabia, adică Bugeac, tradiții și obiceiuri frumoase, creștine și păgâne. Are istorie și istorii interesante. Satul e vizitat de turiști, arheologi și politicieni. Citește în continuare „Nostalgiile”