Căci orice casă e zidită de către cineva,
iar Ziditorul a toate este Dumnezeu.
Epistola către Evrei a Sfântului
Apostol Pavel 3:4
Cât timp a avut casă,
Melcul a visat.
Se ascundea
În cochilia tricoloră
Și visa.
Aici era în siguranță.
Când se năpusteau
Furtunile pustiitoare,
Pereții caduci deveneau
Ziduri de cetate.
Când se simțea singur,
Înălța rugi fierbinți
Către Creator,
Iar căsuța calcaroasă
I se prefăcea în templu.
Era acasă. Trăia.
Îi plăcea să admire
Cerul albastru.
Se lăsa mângâiat
De soarele galben.
Contempla
Zenitul sângeriu.
Scria versuri
Spiralate, indicibile.
Melcul era pregătit
Să înfrunte orice.
Chiar și moartea
Ineluctabilă.
Fiindcă știa că va fi
Înviat de Creator.
Și va avea o căsuță nouă,
Strălucitoare.
În locul celei perisabile.
Nu-și imagina vreodată
Că poate exista în afara
Cochiliei sale.
Dar grele vremuri
Se năpustiră peste el.
Șerpi fioroși l-au smuls
Din casă și l-au izgonit.
Cutremurător!
De ce?
Măcar dacă l-ar fi omorât.
Ar fi murit împăcat, strivit
În propria-i căsuță,
Acoperit de visuri și rugăciuni.
Dar a fost lăsat să moară
Suferind.
Adăstând sucombarea.
Melcul s-a stins,
Lăcrimând peste mormanul
De cioburi și visuri sparte.
Lacrimile erau parte din el.
A plâns până s-a golit de sine,
Ascunzând în ultima picătură
Speranța că în viața de apoi
Va primi căsuță nouă, lucitoare.
ABSURD 