Patimă

„…într-o îmbrățișare vijelioasă,

sufletele lor s-au topit într-unul singur…”

(„Adam și Eva” de Liviu Rebreanu)

Cerul incomensurabil se  revarsă-n pieptul meu,

Desfac brațele-ahtiate, să-l cuprind, ca-n curcubeu.

Îmi aplec suav urechea de pământul zbuciumat

Și-aud inima cum bate, și văd iarba ce-a visat.

Din străfundul enigmatic susură armonios

Un izvor de apă pură, de lumină și frumos.

Indimenticabil, chipu-ți, sacru și mirobolant,

Mi-a dat viață și suflare, stele și elucubrant.

Și-a fost seară, dimineața, am găsit ce căutam:

Suflet cald, privire-n care visele îmi reflectam.

Părul, ca o stea-n cădere, dor profund, imperisabil,

Os din osul meu, zidire și destin iramplasabil.