Frânturi

În copilărie, vara, mâncam caise și vișine. Mergeam cu picioarele goale și omoram furnici, fără să vreau. Când le observam mușuroaiele, le urmăream clipe în șir. Plecam la scăldat, de unde ieșeam cu tălpile tăiate de scoici și cu barba de nămol. Uneori, nu puteam scăpa de lipitori. Când reveneam acasă, intram în vie să mănânc struguri. Căutam umbră. Stăteam ore în șir cocoțat într-un dud, ca să cobor cu mâinile și limba albastre. Pe nucul cel gros, încrustam data, luna și anul, ca să văd dacă se vor păstra. Mă jucam la râpile de la marginea satului, de unde aduceam lut în nas, gură și buzunare. În cerdac era zăpușeală și viespi. Uneori pescuiam. O dată, am rămas până noaptea târziu și am dormit pe malul iazului. Am aprins un rug. Am dat jăraticul la o parte și m-am culcat pe pământul cald. Când m-a certat mama, am decis să plec de acasă. Am fugit la râpi. Acolo am văzut un cățel. M-am gândit că suntem ambii amărâți și că nu vom muri de foame. Dar nu a vrut să fim prieteni. Se ținea la distanță. Noaptea, înnoptam pe acoperișul unui șopron, cu fața spre stele. Când ploua, luam o haină lungă, mă acopeream și mă așezam în mijlocul curții, să ascult răpăitul stropilor de-asupra capului. Deseori, treceam pe la stadionul școlar. Și, deși eram slab și nu mâncam nimic altceva decât fructe, le țineam piept tuturor vlăjganilor. La bară și paralele eram primul. Când era vorba de fotbal, mă puneau în poartă. Îmi amintesc un meci puternic, când am învins echipa adversară cu 5 la 1. Toți mă lăudau, pentru reacție și talent, dar pe mine mă dureau palmele din cauza șuturilor enervante ale rivalilor, că nu pot băga mingea în poarta mea. Când am fost la casa bunicilor decedați, unde locuia un frate de-al mamei, am fost rugat să culeg niște nuci dintr-un copac gros și lunecos, din fața casei. Am urcat hăt în vârf, că vedeam casa jos și toată curtea, când mi-a lunecat piciorul. În cădere, am încercat să mă apuc de o creangă, dar era netedă și aveam viteza prea mare. Am căzut pe prispa din beton. Știu că mi s-a tăiat respirația și eram imobilizat de la mijloc în jos. Mai departe nu țin minte. Uneori, mă duceam la Piatră, locul unde se făceau săpături arheologice. Aici veneau istorici, arheologi și studenți din Germania și Odesa. Găseam obiecte vechi: oale, ulcioare, schelete de oameni, monede, de pe timpul sarmaților, cum spuneau specialiștii. Am descoperit o sobă, o masă și un scaun. Alături, un schelet de copil, de vreo 4-5 ani, cu cătușe din bronz la mâini și cu o piatră de-asupra. Lucram toată ziua. Săpam labirinturi și gropi adânci. Din neatenție, am picat în una din aceste gropi și am simțit aceleași stări ca în cazul primei căzături din nuc. Țin minte prima mea înjurătură. Aveam vreo 5 ani, când m-au tuns chilug. Era vară, dar de rușine, mi-am pus un fes pe cap și am ieșit la joacă. Unul dintre vecini, în glumă, mi-a scos fesul, ca să râdă de mine. Eu, înfuriat i-am tras o înjurătură. Fratele meu, m-a băgat în casă și mi-a tras vreo câteva palme, că mi-am pierdut cunoștința. Căzusem jos, dar el striga să mă ridic și, de teamă, îmi reveneam. Atunci mi-a spart nasul. Am stat afară până-n seară, culcat pe cimentul fierbinte, cu o cârpă udă pe nas, ascultând cum vecinii se joacă în stradă. Niciodată nu coceam pâine, ci doar mămăligă și turte. Iarna, ca să avem lemne de foc, tăiam copaci fructiferi din livadă și mergeam după arbuști cu spini. Nu aveam lumină. Stăteam cu opaițul ori la lumina flăcărilor focului din vatră. Dezghiocam știuleții de porumb, curățându-i de grăunțe, ca să facem făină și să avem ciocălăi de foc. Când nu aveam apă de băut sau gătit, topeam zăpadă. Deseori răceam, aveam gripă. Într-un an îmi răcisem rinichii, că am fost nevoit să stau la Odesa, în spital, vreo 6 luni. Prietenul meu era Leuțul, un câine alb, cu pete galbene. Ne înțelegeam din priviri. Lui îi plăcea să-l mângâi, mie – să se culce alături, oriunde aș fi. După moartea părinților, a dispărut. Țin minte, că atunci când eram mic, aveam o gospodărie bogată: gâște, găini, rațe, oi, vaci etc. Dar, într-o perioadă scurtă de timp, ne rămăsese doar câinele. Odată, seara, eram doar eu cu mama în bucătăria de vară. Se auzeau greierii și țânțarii. Deodată, undeva în perete, am auzit o broască. Mama mi-a spus că e semn rău. Că aceasta înseamnă că va rămâne casa pustie. Peste un an-doi, casa a rămas pustie. Gardul nostru din scânduri, putrezise, așa că l-am schimbat cu unul meșterit din stuf. Tata se pricepea să le facă și era solicitat în sat, când avea cineva nevoie. Îl împletisem frumos, cu brâu. Dar, nu după mult timp, cineva i-a dat foc și a ars tot. A trebuit să mergem la iazul înghețat, să tăiem stuf pentru un alt gard. Într-o noapte de iarnă, friguroasă, cu vifor, cineva dintre consăteni ne-au spart ușile și geamurile și s-au năpustit, beți, peste tata. Mama a sărit să-l apere. Soră-mea mai mică îi mușca de mâini. Eu, speriat, pe întuneric, m-am strecurat și am ieșit afară, pe omăt. Îmi era până la brâu. Iar eu eram aproape gol. Am fugit, fără să mă opresc, la mătușa mea, care locuia în alt capăt al satului. Deseori ne trezeam cu oaspeți beți, agresivi, la miezul nopții. Tata nu era fricos. Am văzut cum l-a lovit pe unul, de i-a căzut căciula în zăpadă, dar ei erau mulți. Majoritatea au murit. Unul s-a spânzurat, altul a ars în casă, de la un muc de țigară. Țin minte cum au venit la noi niște domni îmbrăcați în negru și cereau adăpost, citindu-ne din Biblie. Dar mama se temea pentru noi, că eram 6 copii și, părându-i suspecți, nu i-a primit să înnopteze. Într-o zi, am observat că am perna prea tare. Am pipăit-o și am tăiat-o. Am găsit în interior un cap imens de șobolan. Nimeni nu știa cum a ajuns acolo. Încă un caz, cu mulți ani în urmă, mi-a rămas în memorie, când cățeaua noastră a găsit un șobolan și lupta cu el. Era o luptă pe viață și pe moarte. Nu credeam că sunt atât de puternice rozătoarele. Bine că era tata în preajmă cu o lopată și i-a dat cățelului o mână de ajutor, că era istovit și însângerat patrupedul și încă avea de hrănit 12 guri. De atunci nu am mai văzut șobolani. Șoareci aveam mulți, de sărăcie. Eu stăteam până târziu, cu opaițul și citeam sau scriam, iar ei veneau, fără frică, la turta mea uscată. Eu îi prindeam cu mâna și-i băgam într-un borcan. Într-o seară am prins vreo 4. Aveau niște dinți ascuțiți și mă usturau degetele de la mușcăturile lor, dar găsisem o mănușă veche și am ieșit din încurcătură. Pe o zi cu soare, pe când mă plimbam prin vie, am găsit o batistă și m-am mirat, pentru că era ceva înfășurat în ea. Am desfăcut vreo 3 cârpe ca să găsesc o bucată de șarpe însângerat. Nici până acum nu pot să înțeleg cum a ajuns acolo. Soba noastră era veche și mereu fumega. Aproape întotdeauna trebuia să ieșim afară, când se aprindea focul. Dar într-o noapte, ne-am pus plapuma peste cap, crezând că nu va pătrunde fumul și așteptam să se coacă turtele. M-am trezit în grădină, umblând de colo-colo, ținut de braț și frecat cu zăpadă. Mă intoxicasem. Mama mă purta până la poartă și înapoi, recitindu-mi poezii în ritmul pașilor:„Zdup-zdup-zdup, vine nenea lup, umblă prin oraș, după iepuraș…” Nu a fost unicul caz, când mi s-a orpit respirația. De durere, mereu îmi pierdeam cunoștința. Când mergeam la iaz, să spălăm rufe sau țoluri, noi, copiii, profitam de apă și ne scăldam, deși, încă nu știam să înotăm. Atunci, pentru prima dată, era cât pe ce să mă înec. Dar am ieșit singur. Drept, că am speriat-o mult pe mama. Deseori, mă luau la lucru, în sat. Când prășeam, cu mama, pe căldură, îmi dădea sângele pe nas. Cu tata săpam fântâni. Scoteam pământ, cu găleata, până nu mai vedeam decât o frântură de cer. Toamna, strângeam recolta. Culesul strugurilor, porumbului. Veneam acasă cu palmele în bătături, cu cornuți pe haine și câțiva gologani, care ne ajungeau pentru pâine și macaroane. Îmi plăcea să citesc. Luam cărți de la biblioteca școlară. Dar eram amărât că nu mi se permitea să citesc literatură universală, că, cică, nu era de vârsta mea. Mama îmi aducea de la casa de cultură. Mă duce gândul la un caz, când am găsit o carte despre detectivi și mi-a părut că mamei i-ar plăcea foarte mult. Am strecurat-o în geantă și am plecat la ora de muzică. Numai iată că vine și bibliotecara, îmi scoate cartea din geantă și mă lovește de câteva ori cu ea în cap, făcându-mă hoț, de față cu toată clasa. M-am plâns mamei, justificându-mă că am vrut să-i fac o surpriză plăcută. Mama m-a cuprins și a spus că a lua o carte nu înseamnă a fura. De atunci nu m-am mai dus la bibliotecă. Îmi aducea mama cărți, de unde găsea. Majoritatea era literatură sovietică, în limba rusă sau scrisă cu grafie chirilică, dar erau și cărți cu aventuri, care-mi plăceau enorm. Jules Verne era autorul preferat. „Călătoriile lu Gulliver” de Swift Jonathan, „Habarnam în orașul Soarelui” de Nosov, Stanislav Lem cu lumea sa universală. Îmi plăcea clasa de limbă română. Aici erau portretele tuturor cronicarilor și câțiva clasici. Și dulapuri cu cărți interesante. Într-o dimineață, în așteptarea învățătoarei, am deschis o carte de Limbă Română. Pe prima pagină era „Deșteaptă-te, române!”. Mereu mi-a părut cel mai melodios și înălțător imn, așa că am început să-l intonez cu glas tare. Ceilalți colegi mi s-au alăturat. Când a intrat învățătoarea, toată clasa cânta „Deșteaptă-te, române!” Ne-am așezat cuminți în bănci, dar versurile ne-au stăruit toată ziua în minte, așa că mai fredonam, uneori, în pauze, imnul. Întotdeauna am strâns bani, ca să-mi pot cumpăra un aparat de radio. Postul meu preferat era Radio România Actualități. Ascultam fără întrerupere: știri, emisiuni, rubrici, sport în direct, reportaje etc. Uneori, seara, se puneau în emisie, spectacole, piese, teatru radiofonic. Nu-mi dezlipeam urechea de aparat, până mi se descărcau bateriile. Am ascultat „Livada cu vișini” de Cehov, „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett și multe alte opere, care m-au marcat. Știu că duminica, la ora 9 dimineața, era povestea pentru copii. Ascultam și povești. Dar cel mai bine adormeam ascultând poveștile mamei. Eram deja prin clasa a 6-a, când eu cu soră-mea tot o mai imploram să ne spună o poveste înainte de somn. Și încă una, și alta. În fiecare seară. Ne plăcea să dormim cu ea. Mereu. Rareori vizita pe cineva. Dar avea o prietenă, cu care se înțelegea. S-a dus, într-o după-amiază, s-o vadă. Am așteptat-o până am adormit. M-a trezit doamna. „Hai, că moare mama”. Fugim la ea acasă. Mama era pe jos, făcea spume și hârâia. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Respira greu, era inconștientă și nu-și revenea. Am ridicat-o pe pat și am stat alături. Nu-i puteam face nimic, eram disperat. M-am rugat fierbinte lui Dumnezeu și am plâns. Își revenise. Tata avea epilepsie. Crize convulsive, pierderea cunoștinței. Mă speriam de fiecare dată. Își încleșta maxilarele și trebuia să-i scoatem limba, care-i bloca veșnic căile respiratorii. Mereu ieșea cineva cu degetele mușcate, iar restul tremurau de sperietură. Din cauza sărăciei, părinții mei se certau. Mama, că nu ajung bani și nu avem ce mânca, tata – că nu găsește de lucru, că nu reușește și că e dojenit. Mi se plângea că atunci când îl încurajează mama, are avânt, elan, pasiune de a lucra, de a face ceva, iar când îl mustră, se indispune, n-are tragere de inimă să facă ceva. Iarna, prindeam vrăbii și le fierbeam. Ne bucuram că avem ce mânca, deși ne era milă de păsări. Tot într-o iarnă friguroasă, am fost nevoiți să tăiem un câine, pe Ceapa, că așa-l chema și să-l mâncăm. Mama, aproape că nu mânca. Ne împărțea orice bucățică din porția ei. Tata spunea că o să moară. Mama spunea că trăiește numai pentru noi. Într-o noapte, nu putea adormi. Vedea fantoma unei fetițe, care o urmărea. Lumină nu aveam. A stat cu lumânarea aprinsă până dimineața, citind cărți. Compunea cântece, satire, care s-au răspândit, fiind preluate de consăteni. Scria despre sat, oameni, viață. Era cea mai inteligentă și respectată. Era micuță de statură, slăbuță, dar foarte ageră și muncitoare. Îmi era dragă. Și milă. Îmi era milă și de tata, care devenea tot mai josuț, mai slab și mai tăcut. Pe chipul lui citeai supunere și disperare. Mama era bolnavă. O durea inima, ochii. După moartea ei, tata a spus:„O să plec și eu după ea. Eu nu pot trăi fără ea. Cum era, dar era soția mea, mă sfătuia, îmi era alături. Nu mai vreau să fac nimic. Nu am pentru ce trăi”. Peste un an, a murit și el. Tot după o zi de lucru, ca mama. Își cumpărase pâine, macaroane și țigări. Dar au rămas neatinse.

Anunțuri

5 responses to this post.

  1. Dureros de frumos cum ai depănat din tine, iar când ai scris, cred că ai retrăit totul, ai retrăit intensitatea fiecărei clipe a unui trecut, a tot ceea ce a trecut, în tine rămânând.

    Răspunde

  2. Exact. Mulţumesc, Camelia!

    Răspunde

  3. Veaceslav draga,am tot ris si plins aproape cit am citit tot ce ai scris aici,m-a miscat foarte mult ,doamne ce copilarie ai avut .Pe alocuri interesant si hazliu dar cel mai mult a fost pur si simplu dureros.Privind copilaria ta si a mea ,e chiar cer si pamint .Sincer ca am simtit o rusine pentru ca de multe ori sunt nemultumitoare de ceea ce am macar ca parintii imi ofera mai totul iar tu ai avut o asa viata grea si totusi ai fost multumitor.In privinta cititului mi-a placut,si mie imi place sa citesc!Ai depanat asa de frumos toate intimplarile,foarte frumos pur si simplu EXTRAORDINAR!NU numai un poet deosebit esti dar si un scriitor EXCELENT!

    Răspunde

  4. e fel deosebit de a scrie , daca nu asi sti ca e autobiografic , asi crede ca e despre o terta persoana

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: