Efemeride

O, cerule, zdrobește, tristețea anxioasă!

Mă fă nebun, dar vezi, de-mi ia luciditatea!

Ajunge, nu suport, trăirea de angoasă!

Sunt mistuit și putred, în culmea disperării,

La limita morală mi-e cugetul demonic!

O, cerule, azvârle cu pietre din genune!

Sunt lichidat și fierb în veșnică-ncordare.

Nu fi indiferent, că am gustat absurdul

Și-am viețuit ucis, în agonii de sânge!

Eu am trăit demult, ce căutam în zare,

Sunt îngrozit, ajunge, îmi stăpânește focul!

Am așteptat destul, apropie neantul!

Eu nu pot înțelege o altă suferință,

Ca să diminuez șiroaiele-mi de lacrimi!

Nu are niciun sens să mă compari cu alții!

Otrava izolării s-a răspândit în mine.

Absoarbe-mă-n prăpastii, în hău, în adâncime!

Tot zelul meu grotesc, exagerat lăuntric,

Mă arde bestial, paradoxal, dramatic.

Eu mi-am simțit plecarea și izolarea vagă

De când m-am înecat în zbucium și iluzii.

Eu trebuie să mor și-mi pare rău de asta,

Că îmi voi părăsi absurdul, suferința.

O groază obsedantă mereu mă stăpânește

Să scap de murdărie, melancolii bolnave.

Sunt totul trepidare și copleșit de gânduri,

Visez escatologic, cum trupul îmi plutește.

Izbit, dus de torente și de rotirea apei!

Sau ies la miez de noapte, răpus de oboseală

Visând la drumuri moarte, fără materii, margini.

O, cerule, absoarbe, ce ai băgat în mine

Și nu-mi mai da vreodată înfățișări și forme!

O, cerule, sunt putred în hoitul încă fraged!

Nu mai rezist mocnirea, căci am trăit trăirea!

De ce mă-ncerci cu goluri și oboseli tardive?

Senzații de nimicuri și stări negativiste,

În tensiuni vitale și prăbușiri prea triste.

O, cerule, primește cadavrul meu aiurea.

Mă nimicește fizic, îmi ia melancolia.

O, cerule, sunt gata, e recunosc prea rece,

N-am fost aici vreodată, deși vreau evadare.

Sunt ceață și în minte e fumul de uitare.

Am tot cules surâsuri, tăceri și cimitire

Și am visat doar ziua, că noaptea eram vis.

Aflasem că sunt viduri, nimicuri și șeoluri,

Citisem că există întinderi, lumi abstracte

Și hades și gheenă și paradis, și rai.

Simțeam că-s amăgire, credeam că-s utopie,

Dar sufletu-mi refugiu visează cu ardoare,

Oriunde, numai unde nu pot fi conștient.

Și iluzoric, mintea, mă arunca-n fantasme,

Acolo, unde nu poți, să spui că e ceva.

Dacă există locul, înseamnă că există

Și nu este de mine. Că eu nu vreau să fiu.

Iar dacă aș ajunge, aș Fi: nimic sau lipsă!

Deci, totuși, condamnarea e fără precedent!

O, cerule, o ceruri, o, vai de mine, iară!

M-ați aruncat: grotescul, anostul, animalul

Și mi-ați băgat în mine plictisuri și neliniști.

Nu mi-am ales destinul: grețos, impus, ridicol.

Nu pot parcurge singur tot drumul înapoi.

Repulsie de chinuri, de tulburări nervoase,

M-ați suspendat la mijloc: nici viu nu sunt, nici mort.

O, cerule, și după, ce joc va mai urma?

La fel: monotonie, splendori și cimitire?

Sau poate condamnare spre vise și visare,

Dimensiuni și spații, plutiri universale?

O, cerule, dreptatea, e termen sau cuvânt?

Când am cerut eu oare, să fiu printre cadavre

Și să suport absurdul, dramatic, vehement?

Am implorat vreodată, așa cum fac acuma,

Să-ți cer priviri și vorbe sau nașteri și muriri?

O, cerule, ascultă, dacă există sens,

Nu poate să mai aibă de azi încolo rost!

Am inima schiloadă și nu-i ajunge sânge,

Am ochii obosiți de visuri și lumină.

Presentiment de greață, fobie de trăire…

O, cerule, zdrobește, tristețea anxioasă!

Anunțuri

2 responses to this post.

  1. Aminteşte-ţi de cerul din tine.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: