Clipa

Orice trezire este tradiția existenței absurde.

Orice conștientizare a trezirii mele este un suicid.

În ochi mi se toarnă nuanțe de disperare haotice,

Iar neregăsirea în acest ritual, în care mă-nvârt

Și strivesc furnici și ierburi cu boabe de sânge,

Se umflă în mine, cu fiecare respirație morbidă.

Orice scăpărare de culoare, îmi omoară tăcerea,

Îmi rupe necuprinsul transparent și inepuizabil.

Orice trezire este tradiția existenței absurde.

Decupări agresive și smulgeri din revenirea esenței.

O, Cușter, ești jertfa unui Zugrav, care te rupe din El

Și din materie de bolizi, și din energiile imensității,

Te face un boț străin, pe un fundal de greutăți celeste,

Asupritoare, omnipotentă, din care făceai parte,

Iar acum, sub apăsarea stelelor pierdute, te-ngropi,

Intri în tine, te consumi, înghițind praful urmelor tale,

Intri în pământ, redevenind cadavrul mișcării de rotație,

Ca să amețești alte furnici strivite și iarbă lăcrimândă

Și să adăpostești alte cocoloașe azvârlite din genune,

De unde preabunul Pictor mânuiește periuța-i fulgerătoare.

Ca să te desprindă dibaci de abisul infinit de culori,

Unde sălășluiește armonia de intensități și tonuri.

O, ce sacrificare! Te-a rupt din tabloul său multicolor,

Te-a mototolit dumnezeiește, suflându-ți Iubire și Lacrimi

Și te-a izolat de Universul Absolut, de stările Perfectului,

Ca să te facă bulz de humă și să amețești în jurul existenței tale.

Ți-a rămas Cerul Azuriu, deasupra, ca să-ți amintească de Casă Genezică

Și un Soare Galben, singura sursă de căldură, care redeșteaptă Lumina,

Ți-a dat Sânge Roșu, aprins și țipător, care simbolizează ruperea de Sine.

O, Cușter, Făuritorul n-a uitat de tine! Ți-a dat din Inteligența-i Supremă

Și ți-a semănat cuvântul Mamă, gândul Armonie și le-a numit Limba Română.

Divinitatea și-a trecut periuța Tricoloră peste tine, te-a stropit cu Demnitate.

De ce te-a trezit din visul Veșniciei și te-a împins fulgerător spre străinătate?

O, Cușter, Creatorul știe, că înghiți angoasa, că te sufocă elucubrantul?

Sau ai rămas prea infim, în amețitoarea cădere, când lăsai scântei de lacrimi

Și nu te mai observă, nu-ți aude strigătul de disperare, nu-ți simte pulsul rar?

Îți vede fobia de stări ori gândurile mistuitoare, ori greața de Soare, ori Absurdul?

O, roagă-te, după fiecare trezire, să nu te fi decolorat și, Zugravul, ocupat, să te uite.

Oare ce culoare vei obține când va expira falsul existenței și suflării terestre?

Azurul se va ofili în gri, auriul Soarelui va redeveni culoarea lumânării sfârâinde,

Iar Sângele? Roșul amestecat cu humă, ce devine? Furnică, iarbă, o altă trezire?

Orice trezire este tradiția existenței absurde, orice conștientizare a trezirii mele

Este un suicid.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s