Noapte

Azi pentru prima oară, nu pot privi spre stele:

Mă tem de vastitate, mă țin de iarba verde;

Mă amețește cerul, nu am un punct de sprijin,

Pierd orice echilibru și panica mă-nfrânge.

Sunt disperat de gânduri și timpul mă omoară,

Sunt condamnat la moarte, dar viața mi-e pedeapsă,

Coșmar îmi este somnul, gheenă-mi e trezirea,

Tresar, când existența, cu raze mă înțeapă,

Când, violentă, umflă plămânii obosiți.

Nu sunt întâia carne, curând voi fi țărână.

Nălțimea înspăimântă, întinsul îngrozește,

Culoarea e povară, simțirea obsedantă,

Urgia și prăpădul sclipesc escatologic,

Dar le urăsc, ca viața, când se opresc, umile.

Așadar, voi muri, dar nu mai mor o dată,

Iar cum și când, desigur, nu are importanță

Că toată lumea știe: nu merită trăirea,

Devreme ce muri-vom, cu toți neîntrebați.

Iar dacă veșnicia ar fi impusă lumii,

La fel cum existența ni s-a băgat pe gât,

Eterne-absurdități ne-ar mistui întruna.

Privirea cea din urmă, e moartă și străină,

Zenit irevocabil, surghiun necontenit.

Nu dispera, străine, că nu cunoști esența,

Ea nu există, este doar haos și nonsens.