Noapte

Azi pentru prima oară, nu pot privi spre stele:

Mă tem de vastitate, mă țin de iarba verde;

Mă amețește cerul, nu am un punct de sprijin,

Pierd orice echilibru și panica mă-nfrânge.

Sunt disperat de gânduri și timpul mă omoară,

Sunt condamnat la moarte, dar viața mi-e pedeapsă,

Coșmar îmi este somnul, gheenă-mi e trezirea,

Tresar, când existența, cu raze mă înțeapă,

Când, violentă, umflă plămânii obosiți.

Nu sunt întâia carne, curând voi fi țărână.

Nălțimea înspăimântă, întinsul îngrozește,

Culoarea e povară, simțirea obsedantă,

Urgia și prăpădul sclipesc escatologic,

Dar le urăsc, ca viața, când se opresc, umile.

Așadar, voi muri, dar nu mai mor o dată,

Iar cum și când, desigur, nu are importanță

Că toată lumea știe: nu merită trăirea,

Devreme ce muri-vom, cu toți neîntrebați.

Iar dacă veșnicia ar fi impusă lumii,

La fel cum existența ni s-a băgat pe gât,

Eterne-absurdități ne-ar mistui întruna.

Privirea cea din urmă, e moartă și străină,

Zenit irevocabil, surghiun necontenit.

Nu dispera, străine, că nu cunoști esența,

Ea nu există, este doar haos și nonsens.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s