Biografică

În casa mea sunt muște,

Păianjeni și tăcere

Și-n orice colț miroase

A cărți și a durere.

Iarna (2000)

Mama a născut o fetiță. Olguța. Nu mai văzusem până atunci nou-născuți. Eram cu toții dornici s-o vedem: eu, sora și doi frați mai mari. Mai ales că era sora noastră. Eram acasă și îl așteptam pe tata, care tot timpul a stat lângă mama, la spital. Când a intrat, cu cușma de zăpadă și un pui de vifor subsuoară, l-am înconjurat ca niște motănași curioși. Avea ceva sub haina subțire. Era o cutie. A scos-o grijuliu și a pus-o pe masă. În ea era Olguța, surioara noastră. Era atât de mică, atât de firavă, ca un pui de iepuraș. Avea și câteva fire de păr negru pe cap.

–         Unde e mama, când vine? întrebam nedumerit.

–         E la spital, a răspuns tata abătut.

–         Ce vom face cu Olguța?

–         O vom înmormânta. Medicii au scăpat-o jos.

Nu puteam să cred. Îmi părea foarte micuță. Avea degețelele ca niște mugurași. Tata îi admira părul negru. Zicea că-i seamănă lui. În casă era frig. Dumitru, fratele meu, îmi spune s-o sărut pe frunte. M-am speriat și m-am retras. Nu știam că așa trebuie. A zâmbit amar și a sărutat-o primul. După el, pe rând, toți ceilalți. Eu am sărutat-o ultimul, rușinos și pios. Micuța avea fruntea rece. Tata meșterea un sicriu. Frații săpau ceva în grădină. Scoteau zăpada și pământul înghețat, cu mâinile. Aici va fi mormântul Olguței.

Vara (2005)

Sunt acasă. Scriu o poezie despre privighetoare. E cald. Fluturașii efemeri zboară lin în jur. Florile multicolore și vremelnice îmbată trecătorii. Nu e greu să găsești epitete pe un timp ca acesta. Deodată, tresar la țipătul mamei:

–         Mămică, a murit Dumitru, fratele vostru!

Am rămas stană de piatră. Mi-a fugit pământul de sub picioare. Fratele meu, iubitul meu frate…  Avea 28 de ani și era cel mai puternic și înțelept dintre noi. Primul a ajuns să locuiască în oraș. Și-a găsit o soție cumsecade – Olga, a avut și un copil cu ea – Olguța, care a murit, de mică. De ce și tu, de ce, de ce? Nu-mi vine să cred. Și ce moarte! Spânzurat! E un gol imens, e pierderea sensului vieții. Privighetoarea, care învingea forțele vântului, s-a prăbușit ca un fluture înțepenit. Chipul tău, vorbele tale, zâmbetul tău, amintirea ta, au rămas împietrite pe fața ta fragedă. E cea mai tragică vară!

Primăvara(2007)

Am venit acasă. Îl cuprind și-l sărut pe tata, care vorbește cu mama.

Mama doarme în sicriu, pe masă și ține o lumânare în mână. O sărut și îmi dau seama că e moartă. Mama mea a murit. Mi se încețoșează ochii. Fără ea sunt mort și eu. Mă mir că respir și suspin, când, de fapt, am murit cu mama mea. Trebuie s-o veghez toată noaptea. Ea m-a vegheat o viață. Tata e disperat. Și el e mort fără mama. S-a culcat în capacul sicriului și plânge. Cineva a tăiat salcâmul de la poartă și la vopsit în albastru. Mă gândesc la moarte și la azurul cerului. Mama va avea cruce albastră, pe care va fi scris „Stela”. Mi se face rău. Cineva îmi dă pastile de inimă. Cu pastile nu lecuiești lipsa mamei. Tata se agită și se vaietă:

–         Aceasta e soția mea. E Steluța. Am rămas fără ea. Steluțo, Steluțo, ce mă fac fără tine? Ia-mă cu tine. Eu mult nu rezist. Nu mai am viață în mine, nu am dorințe. Vin după tine.

Nu-l recunosc. E slab, micuț și beat.  I-am strâns mâinile și am tresărit. Erau ca ale mamei: uscate și moarte. Dar calde. Mama e cuminte și blajină. Poate se trezește? Nu văd pe unde merg, cine este lângă mine și ce-mi spune. O  petrec pe mama și încerc s-o înduioșez cu lacrimile mele. Dar e prea obosită. Când sicriul a atins pământul proaspăt, am tresărit. Poate s-a lovit? Poate o doare? Și-mi dau seama că toată viața ei a fost durere și că din durere ne-a crescut, iar acum, din durere, a murit. Cu țărână în pumni, mă îndepărtez și vomit. A murit mama.

Vara(2008)

Intru grăbit pe poarta deschisă și-l cuprind pe primul om, care-mi iese în cale. Pășesc, legănându-mă, în casă. Pe aceeași masă, unde am culcat-o cândva pe Olguța, pe aceeași masă, unde ținea o lumânare în mână mama, doarme tata. S-a stins și el. Murise demult, fără mama. Acum s-a stins în urma ei, ca o stea. Îmi este milă de el. Mi-a fost dor de el. Nu am avut timp să-l vizitez. Am uitat cu toții de el. Are cele mai trudite mâini. Știa că va merge după mama. Nu putea fără ea, așa cum nu pot eu fără ei. A murit și tata. Sunt orfan. Sunt mort. De câte ori va mai trebui să mor cu cei dragi?