Muritul, ultima nădejde

Mi se revoltă sângele de presiunea vieții.

Țin dinții încleștați, să nu țâșnească afară.

Strig în tâmple, să-mi astup inima  nebună.

Zvâcnește trupul de mult suflet haotic.

Fiece încordare a plămânilor e un strigăt.

E o renunțare la gânduri prin scuiparea lor.

Orice oftat e depărtare de mine, iluzoricul.

Nu știu cine sunt și cât mai trebuie să fiu așa.

De ce muzica grea e mai aproape de inima turbată.

Iar trăirile personale neapărat uitate și străine.

Prea mulți nu știu de existența mea, că nu cred în ea.

Cine se hrănește cu visul meu va fi mulțumit trezindu-se.

Sortit la veșnică murire, aștept somnul perfect de inconștient.

Rup totul pentru nașterea nimicului ce mă va adopta în noapte.

Strig a disperare și sufocare nervotică, am mâinile mușcate.

Îmi place să imit gâtul ursului rănit și înjunghiat, dar puternic.

Sau mistrețul înecat în propriul sânge, bolborosind cu bulbuci negri.

Îmi gâlgâie slăbiciunea în trup ca nesomnul obositor și depresiv.

Orice clipă e un burete ce șterge conștiența și simțirea ce gâdilă pielea.

Cea mai proaspătă experiență cotidiană e dezamăgirea inevitabilă.

Plăcerea are cel mai crud rezultat copt în regrete și dezgust mustrător.

Frica și durerea prea mare sunt unica speranță de salvare definitivă.

Finalitatea lucrurilor mângâie șireata idee că somnul tulbure se spulberă.

Sunt condamnat să mă trăiesc, să  mă cercetez, să mă suport, să rabd eu-l.

Visez la clipa când trupu-mi obosit de vise se va odihni, topindu-se leneș.

Dorm mai des ca să mă obișnuiesc cu somnul profund și mai frumos decât viața.

Aș interzice și aș anula cuvintele și mișcările, ca să nu văd scenarii bizare de rutină.

Aș șterge dorințele, mai ales acelea de a fi martorul trăirilor și stărilor conștiente.

Faceți orice cu mine, doar să nu simt, să nu văd, să nu aud, să nu știu, să nu mă trezesc.

2 gânduri despre „Muritul, ultima nădejde

  1. „Traieste, ca e mai bine…” Un citat. Ma regasesc in multe din cele scrise de tine mai sus. Si totusi…

    Ultima pe care am scris-o, ti-o daruiesc:

    MA TEM…

    Ma tem
    De maretia Necuprinsului,
    De multele taine
    vazute
    si nevazute
    De nenumaratele
    Inalturi si adancuri
    ce ma-nconjoara
    si nu le pot masura
    cu nimicnicia mea.

    Ma ascund in mine
    Si tac…
    Si privesc…
    Si ma mir…

    Ma tem
    De atata Maretie
    Pe care n-o pot cuprinde
    Prin nimic
    Din cele ce imi apartin,
    Doar cateodata
    Prin bucuria
    Ce-o primesc de Undeva…

    Nu–mi mai raman decat
    Tacerea
    Si mirarea
    ……………
    Si inchinarea.

    Ludmila Doina
    14nov2011

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s