Saturație

Mă doare inima, cu fiece bătaie, mai mult,

Mintea e cea mai gravă boală pe care o am.

Mă amețește existența, îmi dă oxigenul pe gât,

Îmi pierd cunoștința și visez că nu dorm.

Am memoria ștearsă, mi-a rămas doar durerea,

Coșmarul mă face să cred în alte lumi absurde.

Aș vrea să-mi nasc părinții sau să-i înviez,

Ca să aflu părerea lor despre existențialism,

Dar, deocamdată, aștept, deoarece suntem morți.

3 gânduri despre „Saturație

  1. Ca şi cum ai fi un spirit ficţionalist…ca şi cum acest fanstastic te-ar putea scoate din strânsoarea durerii, creând iluzia eliberării…Te simţi ca într-un gol al infinitului şi îmi pare cumplit de rău. Aş vrea să îţi spun cu sufletul nu moare, că poartă cu el amintirea fiinţei, că sufletul părinţilor tăi a plecat undeva…că moartea nu e o pierdere ci doar o trecere spre veşnicie… Aşa îmi spun atunci când mă gândesc la tatăl meu…îmi spun că acei care s-au dus sunt în cerul din noi, îngeri.
    Îmi spun multe.

    Apreciază

  2. MA TEM…

    Ma tem
    De maretia Necuprinsului,
    De multele taine
    vazute
    si nevazute
    De nenumaratele
    Inalturi si adancuri
    ce ma-nconjoara
    si nu le pot masura
    cu nimicnicia mea.

    Ma ascund in mine
    Si tac…
    Si privesc…
    Si ma mir…

    Ma tem
    De atata Maretie
    Pe care n-o pot cuprinde
    Prin nimic
    Din cele ce imi apartin,
    Doar cateodata
    Prin bucuria
    Ce-o primesc de Undeva…

    Nu–mi mai raman decat
    Tacerea
    Si inchinarea
    ……………
    Si mirarea.

    L.D.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s