Nostalgia sângelui

Am uitat gustul sângelui.

Demult nu am țipat să-mi țâșnească

Din gâtul uscat picături sărate.

Nu a rămas nimic din nebunia

Cu care mușcam din mine,

Când îmi conștientizam existența.

Când plângeam cu ochii închiși,

Până-mi pierdeam cunoștința

De întuneric și durere.

Amețit de singurătatea frigului meu,

Mă prăbușeam și speram să dorm.

Și dormeam doar în mine, regăsit.

Atâtea vise, iluzii deșarte, mă înțepau

Că  strigam să nu mă trezesc

Și blestemam toate razele care mă frigeau

Și mă ardeau până la realizarea gândului

Că sunt robul nesomnului meu.

Nu uit dezgustul lăuntric ce venea din mine

Cu prima geană ruptă de viteza luminii.

Și deznădejdea cu care mă loveam să adorm iar.

Tăceam și greața abundentă mă năbușea

Mai puternică decât orice mișcare de-a mea.

Respiram cu multe pauze, mă sufocam

Și asta mă făcea și mai nebun.

Creându-mi senzația că exist,

Când, de fapt, nu trebuia.

Când îmi ascultam inima, nu o auzeam,

Iar când uitam de ea, mă speria bătaia ei.

Țipam, băteam și respiram adânc

Ca să-i astup vibrațiile de neliniște.

Persist și angoasa nu mi-e străină,

Chiar și singurătatea mă inundă,

Dar am uitat gustul sângelui,

Fiorul nebuniei nedescrise.

Am murit de prea multe ori în mine

Și mă autoplictisesc, trăiesc experiențe obișnuite,

De rutină, boemă sinistră și monotonă.

Am uitat gustul sângelui, care mă amețea

Și-mi alimenta dragostea demonică

Pentru moarte și-ntuneric.

Acum până și moartea mă plictisește.

Orice gând cabalistic e copilăresc.

A trecut timpul gândului încremenit

Pe oglinda abisului imaginat,

Acum trăit din plin.

Unde căutam moartea?

E aici. În mine.