Se(i)cre(i)t(u)

Mormântul mamei

E lângă al tatălui.

E o moviliță de nisip.

E cel mai tăcut mormânt.

Îl privesc și nu îmi vine

Niciun gând în minte.

Mi-o forțez și-mi amintesc

De copilărie,

Dar nu mi se face mai bine.

Mă simt străin în cimitir.

Mă sperie tăcerea

Cu care sunt primit.

Aș vrea s-o deshumez pe mama,

Cum mă dezvelea ea în zori

Să plec la școală,

Dar o las acoperită, cum mă

Lăsa ea serile când sufeream.

Mângâi țărâna precum

Mă mângâia mama pe creștet

Și vreau să-i spun o poveste,

Dar nu găsesc cuvinte.

Cât de prost sunt!

Am îngropat-o pe mama,

D(o)ar ea este vie!

Da, e acolo, sub pământ,

Știu, poate zâmbește acum,

Gândindu-se că am un suflet

Prea naiv și nemărginit.

I-am adus flori.

Mama spunea că ele sunt

O creație divină

Și mereu zâmbea când se

Plimba prin grădină.

Dar eu le văd efemere

Și moarte

Și sunt trist ținându-le

În mână.

Le-am rupt din pământ

Și ele se ofilesc.

Poate e mai bine în pământ?

Poate mama mea zâmbește?