Geneza absurdului

Soarele crud violează pământul.

Norii sadici pun la cale incestul,

Stropind scârbos și lunecând

Pervers spre albastrul lipicios

Pentru a-l seduce, ștergându-se

Și ispitindu-l cu forme aburinde.

Cerul e sodomizat fierbinte.

Bucăți azurii, rupte, cad,

Se lovesc, se freacă, mânjind

Orizontul în roșu strident.

Vântul oftează și hărțuiește

Norii fumurii și nuzi,

Pătrunde în ei, îi străpunge

Și explodează agresiv

Risipindu-i pe bolta transpirată

Și forțându-i spre pământul fecund,

Negru, ca o peșteră virgină,

Care cască stimulând

Și tremurând.

Își înalță piscurile sensibile

Ale munților

Și susură erotic

Izvoarele-i imaculate

Și neprihănite.

Fierb vulcanele turbate

Clocotind și gemând.

Pământul se rotește nebun,

Trepidează, amețește, plânge.

Lava i se scurge

Printre copaci,

Apele i se tulbură,

Lunecă plăcile tectonice,

Găuri sângerânde și

Bulbuci cleioși fleoșcăie

Ritmat și grețos,

Răspândind un miros greu,

Apăsător, sufocant.

Erupții săgetânde.

Pământul înmuiat și sărat

Adoarme armonios, murmurând.

Soarele crud a violat pământul.

Soarele se ofilește, e slăbit.

Se așterne amurgul roșu.

Absurdul e conceput.