Gând de iarnă

Inima de sticlă pieptul îmi frământă.

Am omorât ceva fiindcă nu există.

Rup din mine plămânii, căci strigătul murise.

Nu suport nimicul cu goluri mișcătoare.

Amurgul mă-nvelește cu mult pustiu de gheață

Și verbul egoistic e roditor de greață.

Inadmisibil ce cunosc, detest ce nu voi ști,

Exist că asta se vrea știut de neștiutori.

Xenofobă moartea rupe pe cei ce o uită.

Ironică-i soarta cu destinele disperate.

Soarele macabru justifică absurdul.

Tristă și-austeră-i lipsa de neființă,

E nemotivată supunerea, e banală revolta,

Nimicul inspiră alogic, mișcarea – mai rău!

Țipăt și dorințe inteligente cât un vierme.

Arde-mă, pustiule, devoratorule de păcate!