Despre dragoste sau interdependenţă

Se întreabă viermişorii, fecundându-se în taină,

Dacă este armonie şi iubire între oameni.

Unul ud, sărat, în bale şi cu corpul inelat,

Zice: „Încă niciodată asta nu aţi întrebat.

Şi nu cred că nişte leşuri, egoist de mişcătoare,

Fecundându-se, discută la această întrebare”.

„Cred şi eu, răspunde altul, că nu poate să existe,

Între mulţi cleioşi, ca mine, gânduri sentimentaliste”.

„Ba să ştiţi… , se-agită unul şi stropind scârbos, explică:

„Oamenii puţin diferă, ceea ce îi şi complică”.

Dar această cuvântare a stârnit nemulţumire:

„Prea patetic şi romantic, pentru vierme, măi, Shakespeare!

Dacă crezi că e platonic şi neprihănit cadavrul,

Au, nu-ţi pare stânci de piatră trupurile lor macabre?

Mortăciunea şi putoarea e de noi doar admirată,

Deci, iubim ce pentru oameni moarte e considerată.

Dacă-ar exista trăire mai presus de stârv, instincte,

N-ar avea nevoie dânşii de cuprindere fierbinte.

Şi ar fi curaţi ca Domnul, puri, doar spirite divine,

Nu murdari, cleioşi şi putrezi, cum îi ştim că le stă bine.

Pentru asta mulţumire le aducem, că există,

Că murind, pe noi ne-nvie dragostea lor egoistă”.

Dacă este armonie şi iubire între oameni,

Nu va şti nicio fiinţă, va rămâne doar o taină.

Şi doar viermele iubeşte, chiar de e urât de gloată,

El creează armonie, el asigură veleatul.