Condamnat la existenţă

M-am născut în ABSURD. Să vă explic de ce.

Când încă nu eram, tata prefera să meargă la vânătoare. Obişnuia să străbată pădurile întunecate cu peşteri şi izvoare, unde se ascund vulpile şi căprioarele. Tot într-un desiş cu umbră şi luminiş a cunoscut-o pe mama. O rănise din întâmplare. Primul i-a acordat ajutorul necesar. Mama suferea de inimă.

Se lăsa molcom seara. Începuse să plouă. Tata găsi o peşteră cu viţă de vie la intrare, ca să se adăpostească. Întâiul ţâşnise câinele lui fidel – un câine de vânătoare. Nu ştiu cât au stat acolo. Din cauza umezelii şi frigului s-au lipit unul de celălalt. Strugurii aduceau un miros ameţitor. Ploaia făcea să cânte frunzele în mii de glasuri armonioase, creând o eufonie feerică. Aici s-au cunoscut. Aici i-am cunoscut şi eu. Dânşii păreau să nu mă observe: erau preocupaţi de sine. Era şi normal: eu încă nu puteam să mă revolt, să-i distrag. Plus la toate, puteam fi uşor confundat cu un strop de ploaie.

O perioadă am stat numai cu mama. Apoi i-am revăzut pe amândoi. Veneau să-mi spună care este orarul sau agenda existenţei mele. Aici am conştientizat întâia oară absurdul.

Să ştiţi că atâta timp cât eram în întuneric, mă luminaseră şi pe mine unele gânduri. Îmi imaginam că existenţa asta eu am cerut-o şi sunt responsabil de alegerea mea, că nu este cuvenit s-o refuz, să mă dezic de ea. Mă gândeam că odată ce am apărut, îmi voi alege şi condiţiile de existenţă, că voi fi liber… Ba bine că nu! Aici mi se dezlipesc ochii şi mi se şopteşte la urechile-mi firave că am de respectat un grafic stabilit deja. Mi se spune că nu sunt liber, adică sunt liber în limita hotarelor statului în care m-am născut. Şi eu, care credeam că m-am născut pe pământ! Mi s-a explicat că voi avea naţionalitate, limbă, cetăţenie… Şi eu, care credeam că sunt om ca toţi ceilalţi! Eu, care credeam în libertate absolută! Ba nu. Va trebuie să mă dezic de vise. Dacă oamenii diferă atât de mult de limbă, naţionalitate etc., etc., etc., de ce există state, societăţi, comunităţi? Ar trebui să existe doar câte un om într-o ţară. Că e doar diferit de ceilalţi! Fizic, psihic, individual, irepetabil, viziune, experienţă, percepţie…

Citeşte printre rânduri, că ABSURD este scris cu majuscule!

Am aflat că oamenii nu sunt doar oameni, ci au şi statut, ierarhie. Adică un om e mai important decât alt om şi un om e mai presus decât altcineva şi un om guvernează alt om. Adică nu este egalitate. Am aflat că există oameni pe care nu i-am cunoscut şi nu-i voi cunoaşte vreodată, dar de care depind şi cărora trebuie să mă supun. Mi s-a lămurit că trebuie să respect nişte legi şi reguli stabilite de către cineva, la fel om ca mine. Mi s-a spus să păstrez şi să cinstesc valorile. Nu ştiu care sunt, dar am auzit că voi afla curând de ele. De aici conchidem că totuşi avem aceleaşi simţuri, gusturi, viziuni? Sau nu neapărat?

Apropo, părinţii mei, când au plecat, nu şi-au luat rămas bun. Am înţeles doar că moartea adoră  şi ea vânătoarea, iar când apasă pe trăgaci, nu te-ntreabă dacă vrei sau nu să mori. Un vânător la fel ca tatăl meu. Nu-mi amintesc să mă fi întrebat el dacă vreau sau nu să exist. Dar eu exist. Existenţa e o vânătoare: ce vânezi, aceea ai. Cu excepţii în orice situaţie. Şi tot existenţa este absurdă. Fără excepţii. Mă gândesc, eu ce să vânez până moartea mă va vâna: căprioare, ploi, cuvinte?

M-am născut în ABSURD.