Armonie

Ceaţa serii se aşterne pe pământul pustiit,

Vântul vâjâie în aier, rupe pietre de granit.

Se aruncă norii negri cu tot cerul întinat,

Frunze ude şi-ngheţate deznădăjduit se zbat.

Cască peştera şi-nghite umbre reci şi strigătoare

Căci în grija ei plăcută omul cald supus dispare.

Umezeala îl absoarbe şi granitu-l descompune,

Viermii, ca să nu îngheţe, se-mbulzesc de viaţă-ai spune.

Pleoscăitul cald şi umed, foşnitor şi viu şopteşte,

Iar ecoul de afară rupe, plânge, se izbeşte…