Armonie

Ceaţa serii se aşterne pe pământul pustiit,

Vântul vâjâie în aier, rupe pietre de granit.

Se aruncă norii negri cu tot cerul întinat,

Frunze ude şi-ngheţate deznădăjduit se zbat.

Cască peştera şi-nghite umbre reci şi strigătoare

Căci în grija ei plăcută omul cald supus dispare.

Umezeala îl absoarbe şi granitu-l descompune,

Viermii, ca să nu îngheţe, se-mbulzesc de viaţă-ai spune.

Pleoscăitul cald şi umed, foşnitor şi viu şopteşte,

Iar ecoul de afară rupe, plânge, se izbeşte…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s