Nu vreau nimic

Nu vreau nimic din ce mi se oferă,

Nu vreau să ştiu că ştiu sau nu ceva,

Nu vreau, impus, să spun că cine speră

La fel ca mine, mort, se va culca.

Nu vreau să ştiu că ştiu a fi pe lume,

Nu vreau să ştiu absurdul camuflat,

N-am să repet că tot ce are-un nume

E umbră şi asemeni ca ea va fi uitat.

Nu vreau să ştiu de mine, de tot ce mă-ncojoară

Nu vreau să fiu acuma, ca mai târziu să pier

Nu vreau să ştiu de viaţă, de cel ce vrea să moară,

Nu vreau să ştiu păcatul ce mare-i dacă sper.

6 gânduri despre „Nu vreau nimic

  1. Nu vreau nimic, deşi patibularele vietăţi – oamenii, sunt hedoniste, suferă de necrofilie şi necrosadism, sunt egocentrice şi narcisiste, cu idei irefutabile şi profitoare. Nu vreau nimic, deşi aş prefera să nu exist, gând pe care nu am dreptul să-l am. Am venit fără să vreau, am ajuns unde nu vreau şi fac ce nu vreau, ca până la urmă să răspund pentru tot ce am făcut şi ce nu am făcut. Am venit cu scopuri străine mie, cu voia ce nu-mi aparţine. Sunt o predestinare absolută. Consider că pot schimba ceva, deşi am fost creat cu tot cu viitor şi sfârşit. Orice aş face, e absurd, pentru că nu le-am cerut şi nu am nevoie de ele. Dacă accept ceva, nu e meritul meu şi nici plăcerea nu e de partea mea. Am şi eu o dorinţă, deci, fac parte din categoria naivilor disperaţi şi banali, că asta presupune visul, nădejdea, speranţa, dorinţa; şi vreau să nu exist, să nu fiu conştient de nimic, să fiu mai nimic decât nimicul, mai pustiu decât pustiul, mai gol decât golul… Absenţă, nonexistenţă, vid. Nu vreau să trăiesc, să simt, să gândesc. Nu vreau nimic, nici chiar nimicul. Moartea reduce totul la zero. Tot ce am făcut, ce am gândit, ce am realizat, ce nu am făcut… Şi ce fac acum? A, nu, nu sunt disperat. Aştept. Dar nu supus, şi nici revoltat. Curios. Mi-e indiferent, totuna. Să accept ce mi se dă, e absurd, să refuz – la fel. Ce aleg? Evident, absurdul, că nu-l poate evita nimeni sub nici o formă. Aleg absurdul, dar… şi aici fiţi atenţi: aleg absurdul care-mi convine! O! Iată ce înseamnă un om, o vietate, o fiinţă umană! Egoism, profit, instinct! Eu aleg absurdul care presupune mai puţin efort. E şi el absurd. Dar e unul pasiv, indiferent, nemotivat, dar justificat. Şi această alegere nu-mi aparţine: eu NU am cerut nimic din ce mi s-a dat! Sunt păcat, că la altceva nu mă pricep. Sunt Imperfect. Sunt creat, nu şi Creator.

    Apreciază

    1. Buna justificare a pesimismului si a revoltei ca existi, ce nu-ti convine? Faptul ca esti, deoarece chiar esti un cineva si ai stil, sau Necunoscutul ce crezi ca-l intelege?

      Apreciază

  2. Nu e nici revoltă, nici justificare – e absurd. Ce rost are că mă întreb? Tot eu rămân. Ce rost are înţelegerea? Nu vreau nimic.

    Apreciază

  3. De ce cauţi logică în alogic şi raţiune în instinct? Crezi că eu ştiu de ce e ceea ce este? Şi nu ştiu dacă ar şti cineva… Dar atât de mult ne amăgim… Pseudo-sens, pseudo-valori, pseudo-rosturi… Din frică de disperare…

    Apreciază

  4. Poti sa aspiri sau sa nu aspiri la ceva dar, odata ce ai intrat in aceasta lume, trebuie sa mergi pina la capat. Nu ai nici o posibilitate s-o lasi, sa fugi, sa te refugiezi…. Asta e ca un blestem, pentru toata viata….

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s