– Bună ziua!
– Poftim?
– Ai auzit bine ce ţi-am spus…
– Eşti sigur?
– Ce?
– Că-i bună?
– Ce faci mâine?
– Nu ştiu…
– Cum? Eu voi merge pe plajă, să fac castele de nisip, să mă bronzez… Hai cu mine!
– Nu pot…
– De ce?
– Peste o oră am să mor.
– Cum aşa? Nu trebuie!
– De unde ştii că nu trebuie?
– Nu se poate! Atunci mergem acum!
– De ce?
– Să reuşeşti ceva în viaţa asta.
– Adică? Păi, mor…
– Trebuie să mai faci ceva.
– Şi e important?
– Nu, dar nu pari atât de neînsemnat.
– De unde ştii?
– Te bronzezi?
– Cine mă vede în pamânt?
– Pentru tine.
– Sună gol. Nu rămâne nimic.
– Şi oasele?
– Să le bronzez?
– De ce eşti pasiv?
– Nu mor mai târziu decât trebuie.
– Şi până mori?
– În aşteptare. Tu?
– Fac castele din nisip.
– Şi tot aştepţi…
– Nu, fac altele.
– Şi rămân veşnice?
– Nu, rămâne satisfacţia.
– Din nisip?
– Din mine.
– Ce înseamnă omul?
– Un fenomen extraordinar, titanic…
– Ca un castel?
– Ca unul viu.
– Ce frumos! Atâtea castele frumoase…
– Desigur!
– … într-o împărăţie subterană!
– De ce o neglijezi pe cea de sub soare?
– Soarele nu e statornic.
– Dar este!
– Prezenţa lui nu ajută castelele din umbră.
– De ce te gîndeşti la ele?
– Sunt în aşteptare. Soarele îmi dă de ales. Umbra – nu.
– Profită.
– Oricum pierd.
– Totul?
– Poate nisipul să rămână…
– Încălzit de soare!
– Pe cine să încălzească?
– Nu ştiu.
– Nici eu. Ce pot şti eu, un muritor imperfect?
ABSURD 