Peştişorul şi Cerul

–         Tu eşti peştişorul?

–         Eu sunt.

–         Eu sunt Cerul şi te rog să nu te mai uiţi la Stea.

–         Aşa…

–         Şi să nu o mai vizitezi.

–         Am înţeles.

–         Sper că ai înţeles cine sunt eu?

–         Nu.

–         Prietenul ei.

–         Îmi pare bine.

–         Ce îţi pare bine?

–         Că are prieteni.

–         Tu m-ai înţeles?

–         Poţi avea încredere în mine.

–         Peştişorule?

–         Eu sunt.

–         Nu te ţii de cuvânt.

–         Mă ţin de cuvânt: am înţeles subiectiv ce mi-ai spus şi ţi-am zis că poţi avea încredere în mine şi nu în cuvântul meu…

–         De ce nu o laşi în pace?

–         Ba am încheiat un pact de neagresiune…

–         Lasă, ştiu că eşti deştept…

–         De unde ştii?

–         Ea mi-a spus.

–         Mă bucur.

–         De ce?

–         Că e atât de sinceră… cu tine.

–         Păi e şi normal: doar îi sunt prieten.

–         Întocmai.

–         Lasă asta… Să nu mai vorbeşti cu ea, uită de ea, ai înţeles?

–         Tu ai putea să o uiţi?

–         Nu… adică, e treaba mea!

–         Îmi place răspunsul tău.

Eu tot aşa aş răspunde, dacă aş fi în locul tău.

–          Văd că-ţi arde a glume.

–         Glumeşti?

–         Nu, vorbesc serios. O laşi în pace şi gata!

–         Aşa să fie!

–         Vezi, am încredere în tine!

–         Mă bucur.

–         De ce vorbeşti cu ea?

–         Îmi iau rămas bun.

–         De câte ori pe zi?!

–         De fiecare dată când discut cu ea.

–         Şi eu ce ţi-am spus?

–         Că eşti prietenul ei.

–         Şi?

–         Şi să-i declar război.

–         Oare? Ţi-am spus să o laşi în pace!

–         Adică, să o uit? Trebuie să-i declar război.

–         Eşti nebun! E a mea!

–         Demonstrează. E la fel a mea ca şi a ta.

–         Demonstrează!

–         Neapărat, dacă-mi spui: ea e în sufletul tău sau doar se oglindeşte acolo?

–         Hoţule!

–         De ce? Tu poţi lua orice din apă, eu doar privesc o Stea.

–         Va ploua.

–         Crezi că o va afecta?

–         Dacă ţii la ea, gândeşte-te la mine.

–         Îmi spune să termini jocul: îi eşti frate şi nu prieten.

–         Păcat că ţi-ai dat seama.

–         Şi care-i rostul?

–         Nu ştiu, ce pot şti eu, creatul şi nu Creatorul?

–         E-e-eh, disperatule! Am discutat puţin cu ea şi mă duc în pământ, ea va străbate visele în lung şi în lat şi va dispare, fără fraţi şi prieteni, iar tu?

–         Va ploua.

–         Disperatule…

–         Peştişorule!

–         Cerule!

–         Unde-i Steaua?!

–         A fost un vis, deznădăjduitule.

Teme-te de apele tulburi!

Nu mai plouă, totul e senin.