Ce pot şti eu, un muritor imperfect?

–         De ce ai aprins lanterna?

–         Să o văd.

–         Pe cine?

–         Uite-o. Nu o vezi? Aceea de acolo.

–         Cine e?

–         Nu ştiu. Femeia cu bot de pisică.

–         Femeia cu bot de pisică?

–         Da. E ea pe podea. Roade o inimă.

–         E inima ta?

–         Nu ştiu. Pisica mea îşi mânca şoarecii acolo.

–         Nu te temi?

–         De ce, inima mea seamănă cu un şoarece?

–         Îţi place?

–         Cine, Sihastra?

–         Cine e Sihastra?

–         Pisica.

–         Nu, femeia.

–         Nu. Are bot de pisică.

–         Ce contează: femeie cu bot de pisică, pisică având bot de femeie… O mănâncă toată?

–         Pisica îşi mânca şoarecii…

–         De ce nu dormi?

–         Păi, stau de vorbă…

–         Cu cine?

–         Nu ştiu, cu tine.

–         Cu mine sau cu tine?

–         De ce mă provoci?

–         Şi nu discuţi dormind?

–         Nu ştiu…

–         Şi pisica?

–         A… păi se culcă lângă mine, când termină de mâncat.

–         Şi…femeia?

–         Nu ştiu, n-am mai văzut-o. O să aibă botul de sânge. De altfel e şi bot de pisică…

–         O recunoşti?

–         Uneori e cât pisica, alteori seamămă cu femeia asta.

–         Cine?

–         Lumina lanternei.

–         Te doare?

–         A, păi sting lanterna.

–         Şi?

–         Şi ascult dacă mă doare.

–         Nu te culci?

–         Aştept pisica.

–         Şi femeia?

–         Ea mănâncă prin întuneric.

–         Unde-i pisica?

–         Cred că ea a chemat-o.

–         De ce crezi asta?

–         Seamănă mult cu ea.

–         Te temi pentru inimă?

–         Nu, spontan am aprins lanterna.

–         E târziu.

–         Întotdeauna e aşa.

–         Şi ce faci ziua?

–         S-s-s-t! Noaptea nu prefer să vorbesc despre aşa ceva. Doar e noapte. Ce are una cu alta?

–         Şi ce ai cu pisica?

–         Mă învinuieşti? Ce-ai văzut suspect? Nu mă justific. O studiez. Nu eu am chemat-o.

–         De ce o cheamă Sihastra?

–         Fiindcă trăieşte cu mine. Adică la mine.

–         Şi şoarecii?

–         A, păi îi văd numai atunci când îi aduce pe podea. De ce nu vorbeşti cu ea?

–         Nu-i place. Tace.

–         Vorbeam de femeie.

–         Femeia mănâncă.

–         E a ta?

–         Nu ştiu, o simt numai la lumină.

–         Şi ce faci dacă e doar un coşmar?

–         Mă culc sau sting lanterna.

–         Şi dispare?

–         Nu, mă gândesc cum e în întuneric.

–         Femeia?

–         Coşmarul.

–         Şi pisica?

–         Ea vede.

–         Dormi.

–         Citeşti gândurile?

–         Nu, prezic viitorul.

–         Ce va fi, dacă sting lanterna şi chem pe cineva alături?

–         Întuneric. Doar inima ta e la ea, nu?

–         De ce întrebi, doar prezici viitorul?

–         Întrebam la trecut.

–         Ştii şi asta?

–         Tu nu?

–         Ce pot şti eu?

–         Nu ştiu.

–         Nici eu.

–         Dar pisica?

–         Tace.

–         Ea are inimă?

–         Tace.

–         Nu-i spui nimic?

–         Uneori…

–         Femeia…

–         Păi, s-a săturat. Ce să-i spun?

–         Nu ştiu.

–         Nici eu.

–         Ce vrei?

–         Îţi baţi joc?

–         Glumeam.

–         Aşa se spune?

–         Aşa spun eu. La ce te gândeşti?

–         Nu-mi plac întrebările.

–         Şi de ce răspunzi?

–         Eu?

–         Nu.

–         Ba eu. Pisica tace, femeia s-a săturat. Eu întreb, eu răspund…

–         Tu?

–         Pisica tace, femeia…

–         Păi tu vorbeşti cu tine, nu cu mine.

–         Mă provoci? Cum să afli dacă vorbeşti singur sau cu cineva?

–         Nu ştiu.

–         Parcă prezici viitorul.

–         Acela nu va veni.

–         Şi pisica?

–         E moartă.

–         Femeia?

–         Sătulă. Nu-ţi plăceau întrebările…

–         Nu. Şi eu?

–         Nici răspunsurile…

–         Nu.

–         Să-ţi spun?

–         Da.

–         Nici tu nu eşti.

–         O !

–         Ce?

–         Atunci de ce atâtea întrebări?

–         Nu ştiu.

–         Nici eu. Ce pot şti eu?

Un gând despre „Ce pot şti eu, un muritor imperfect?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s