– De ce ai aprins lanterna?
– Să o văd.
– Pe cine?
– Uite-o. Nu o vezi? Aceea de acolo.
– Cine e?
– Nu ştiu. Femeia cu bot de pisică.
– Femeia cu bot de pisică?
– Da. E ea pe podea. Roade o inimă.
– E inima ta?
– Nu ştiu. Pisica mea îşi mânca şoarecii acolo.
– Nu te temi?
– De ce, inima mea seamănă cu un şoarece?
– Îţi place?
– Cine, Sihastra?
– Cine e Sihastra?
– Pisica.
– Nu, femeia.
– Nu. Are bot de pisică.
– Ce contează: femeie cu bot de pisică, pisică având bot de femeie… O mănâncă toată?
– Pisica îşi mânca şoarecii…
– De ce nu dormi?
– Păi, stau de vorbă…
– Cu cine?
– Nu ştiu, cu tine.
– Cu mine sau cu tine?
– De ce mă provoci?
– Şi nu discuţi dormind?
– Nu ştiu…
– Şi pisica?
– A… păi se culcă lângă mine, când termină de mâncat.
– Şi…femeia?
– Nu ştiu, n-am mai văzut-o. O să aibă botul de sânge. De altfel e şi bot de pisică…
– O recunoşti?
– Uneori e cât pisica, alteori seamămă cu femeia asta.
– Cine?
– Lumina lanternei.
– Te doare?
– A, păi sting lanterna.
– Şi?
– Şi ascult dacă mă doare.
– Nu te culci?
– Aştept pisica.
– Şi femeia?
– Ea mănâncă prin întuneric.
– Unde-i pisica?
– Cred că ea a chemat-o.
– De ce crezi asta?
– Seamănă mult cu ea.
– Te temi pentru inimă?
– Nu, spontan am aprins lanterna.
– E târziu.
– Întotdeauna e aşa.
– Şi ce faci ziua?
– S-s-s-t! Noaptea nu prefer să vorbesc despre aşa ceva. Doar e noapte. Ce are una cu alta?
– Şi ce ai cu pisica?
– Mă învinuieşti? Ce-ai văzut suspect? Nu mă justific. O studiez. Nu eu am chemat-o.
– De ce o cheamă Sihastra?
– Fiindcă trăieşte cu mine. Adică la mine.
– Şi şoarecii?
– A, păi îi văd numai atunci când îi aduce pe podea. De ce nu vorbeşti cu ea?
– Nu-i place. Tace.
– Vorbeam de femeie.
– Femeia mănâncă.
– E a ta?
– Nu ştiu, o simt numai la lumină.
– Şi ce faci dacă e doar un coşmar?
– Mă culc sau sting lanterna.
– Şi dispare?
– Nu, mă gândesc cum e în întuneric.
– Femeia?
– Coşmarul.
– Şi pisica?
– Ea vede.
– Dormi.
– Citeşti gândurile?
– Nu, prezic viitorul.
– Ce va fi, dacă sting lanterna şi chem pe cineva alături?
– Întuneric. Doar inima ta e la ea, nu?
– De ce întrebi, doar prezici viitorul?
– Întrebam la trecut.
– Ştii şi asta?
– Tu nu?
– Ce pot şti eu?
– Nu ştiu.
– Nici eu.
– Dar pisica?
– Tace.
– Ea are inimă?
– Tace.
– Nu-i spui nimic?
– Uneori…
– Femeia…
– Păi, s-a săturat. Ce să-i spun?
– Nu ştiu.
– Nici eu.
– Ce vrei?
– Îţi baţi joc?
– Glumeam.
– Aşa se spune?
– Aşa spun eu. La ce te gândeşti?
– Nu-mi plac întrebările.
– Şi de ce răspunzi?
– Eu?
– Nu.
– Ba eu. Pisica tace, femeia s-a săturat. Eu întreb, eu răspund…
– Tu?
– Pisica tace, femeia…
– Păi tu vorbeşti cu tine, nu cu mine.
– Mă provoci? Cum să afli dacă vorbeşti singur sau cu cineva?
– Nu ştiu.
– Parcă prezici viitorul.
– Acela nu va veni.
– Şi pisica?
– E moartă.
– Femeia?
– Sătulă. Nu-ţi plăceau întrebările…
– Nu. Şi eu?
– Nici răspunsurile…
– Nu.
– Să-ţi spun?
– Da.
– Nici tu nu eşti.
– O !
– Ce?
– Atunci de ce atâtea întrebări?
– Nu ştiu.
– Nici eu. Ce pot şti eu?
ABSURD 
Eu pot judeca doar în măsura imperfecţiunii mele limitată de efemer, absurd şi haos.
ApreciazăApreciază