Revoltă retorică în absurdul existenţei

Şi nu e justificat negativismul absolut, nu e motivat pesimismul?! Oare nu este explicată angoasa?! Absurdul ia amploare. Mă sufoc, mă înăduş. Mi-e greaţă. Tot ce e legat de om e murdar. Descompunere şi violenţă. Egoism şi agresivitate. Degradare şi absurd. Ură satanică. Gânduri cabalistice. Cedare şi refugiu. Limita supunerii. Evadare şi scârbă. Absurd absolut. Oboseală. Priviri disperate. Căutări haotice. Pseudoiubire. Nonsens. Suflete sparte. Suferinţă, chin, durere. Deznădejde incurabilă. Scopuri inutile. Rost artificial. Valori sintetice. Idei aride. Raţiune neagră. Optimism putred. Nihilism rănit de prostie. Indiferenţă deranjată. Dezinteres molipsitor. Rătăcire bolnavă. Nebunie reciprocă. Şi nu e justificat negativismul absolut, nu e motivat pesimismul?! Oare nu e explicată angoasa?! Cine poate judeca? Oare, nu Dumnezeu? Cine cunoaşte Adevărul, nu El? Oamenii sunt mereu nemulţumiţi. Cadavre reci. Hoituri grase. Stârvuri uscate. Leşuri putrede. Prostraţie spirituală. Ce e libertatea? Nu e anarhie, dar o văd. Ce rost are orice? Să mă lămurească vreun muritor imperfect. Accept viziuni religioase, naturaliste, cosmice, sintetice, evoluţioniste, filosofice, nihiliste, fideiste. Ce efemer îmi poate reda absurdul camuflat? Ce subiectiv proteu îmi poate combate experienţa? Ce reguli sunt valabile în orice situaţie? Ce mediu poate fi comparat cu al meu? Ce pot eu presupune? Ce puteţi bănui voi? Prejudecăţi, stereotipuri inutile. Deşertăciunea deşertăciunilor! Totul este deşertăciune şi goană după vânt!